Skip to content

PRISTANDA CU SÂNGE ALBASTRU

Mai 30, 2011

Un Pristanda cu genealogie şi cu sânge albastru se sărbătoreşte anul acesta prin numărători de steaguri şparlite şi puse la ciorapul de avar bătrân, arghirofil îngrijorat doar de zestrea pe care trebuie să o refacă multelor lui pietre din casă.

            Fiindcă şi la Pristanda tot de drapele de 10 mai e vorba. Adică să jecmăneşti bugetul naţional în numele drapelului naţional.

Iar Pristanda, bietul, era dulce copil dublând cantitatea de pânză de la steaguri ca să-şi facă aşternuturi; în vreme ce ăsta îşi face aşternut gros, pentru tot neamul şi pentru colateralii morganatici, cu ditamai moşiile!… A uitat că el însuşi, “Noi…”- cum scrie în Decret – la împroprietărirea pe care a promulgat-o în 1945, a semnat propriu manu în favoarea ţăranului român, limitând marea proprietate funciară la 50 de hectare şi împărţind restul plugarilor întorşi de pe front sau familiilor lăsate în urmă de cei care muriseră eroic. Iar acum, în vreme ce ţăranul acesta încă e purtat cu arondări şi schimbări de categorie de sol pentru mica sa proprietate rămasă în paragină, el tot pretinde in integrum mii de hectare instigându-i şi pe alţii să ceară.

            Să ceară cu mult peste cele 50 de hectare care defineau prin decret regal maximumul de proprietate în România postbelică. Adică să-şi numere dreptul la moşii ca Pristanda drapelele. Şi să ia, să ia… să smulgă pentru sine din domeniile statului şi să sugă pentru sine din bugetul statului pretinzând că el n-are bani personali ca să-şi întreţină palatele, aşa că guvernul mai trebuie să-i dea când de-o zugrăveală, când de-o iluminaţie cu pompă, când de-o deratizare. Păi dacă vrea iluminaţie, de ce să ceară bani din bugetul de stat? N-are decât să-şi angajeze o fată la Luxten, că a rămas liber salariul de 20.000 de euro de când fata celuilalt s-a făcut europarlamentar!

            Dar nu; dacă tot a venit în România şi mulţi dintre cei care-i erau acoliţi la Versoix l-au părăsit tocmai pentru că erau dezamăgiţi văzând cu cine se înhaită, el vrea acum privilegii şi proprietăţi din bunul naţional, încălcându-şi propriile decrete.

            Şi, apropo de dezamăgire, cred că cei mai dezamăgiţi suntem noi, cei care în tinereţea noastră agresată de invazia comunistă ne făcuserăm din el un simbol al şansei de a salva ţara de pericolul roşu, iar el, purta pe piept ordinul “Victoria”… Da, noi decupam de pe monede chipul promiţător al regelui tânăr, congener de speranţă naţională, ca să-l purtăm pe piept ca o insignă a năzuinţelor noastre de libertate, în vreme ce el, în afară de zvonul că fusese manipulat sentimental de o agentă sovietică, purta pe piept decoraţia lui Stalin! Aceea a fost prima dezamăgire.

            Îmi amintesc venirea lui la Constanţa ca să preia de la ruşi bricul Mircea. Ne pregătiserăm toţi cei cu insigna regalistă tăiată din monedă şi prinsă la rever şi forţam să ajungem pe chei, cât mai aproape de coloana oficială. Am fost împinşi însă până-n subsolul sindicatului muncitorilor de port unde-am încasat bătaia respectivă şi ni s-a dat drumul după identificare. A doua zi, la liceu ajunsese atenţionarea şi directorul adjunct a intrat foarte supărat în clasă chemându-mă: “Ia vino, băiete, să văd şi eu ce insignă porţi!”. M-a întrebat apoi de unde o am şi, când i-am spus că noi, ca să avem asemenea insigne, decupăm efigia regelui de pe monede, am văzut pe faţa lui o crispare. A cercetat apoi metalul cu atenţie, a ridicat privirea către întreaga clasă şi, când mi-a înapoiat insigna, bravul profesor Ciocan care fusese trimis ca să ne pedepsească, a rostit un singur cuvânt: “Frumos!”… Şi a ieşit repede ca şi cum şi-a făcut datoria de onestitate faţă de inimile noastre tinere pe care conştiinţa lui nu-i dădea voie nici să le mintă, nici să le brutalizeze cum îi cerea stăpânirea politică ce începuse a se instaura.

            Asemenea gesturi cred că făceau mulţi români în acele zile. Dezamăgirea a venit mai târziu, când s-a auzit de pensia viageră oferită de Groza şi de trenul plin cu tablouri sustrase din patrimoniul naţional. Fapte care până acum nu au fost negate decât cu o jumătate de gură. Dar şi negaţiile acelea făcute cu caracteristica bâlbâială au fost infirmate public, după cum ne amintim, chiar de ofiţerul mesager care ducea mia de dolari plătită lunar fostului rege din bugetul României comuniste, ca şi de fostul ginere regal de origine americană, care a înapoiat pentru patrimoniul român o pânză cumpărată de mama sa de la socrul mic în cadrul negocierilor de încuscrire. La aceste informaţii, astăzi publice, se adaugă pentru mine lectura unor însemnări a lui Groza care, la ziua de 30 decembrie 1947 scrie mai întâi despre bărbierul său Max pe care şi-l adusese special de la Deva ca să-i dea cu perdaf şi să-l radă în Bucureşti şi apoi, abia, despre fostul rege care a acceptat trocul. Precum şi documentele pe care le-am studiat pentru cartea mea “Romanul unei zile mari” din care rezultă că, dirijat de ofiţerul Vergotti care nu avea numai funcţia de aghiotant pe lângă regina mamă, ci acoperea servicii mai intime, un pictor olandez pe nume Vermheren specializat la galeriile Uffizi din Florenţa, făcea copii după colecţia de picturi, locuind vreme îndelungă la Peleş. În acest scop, fuseseră aduse, sub motivul restaurării, chiar şi valori din palatul de la Bucureşti, fapt pentru care nu se mai ştie chiar exact dacă nu cumva au rămas aici copiile, iar originalele de patrimoniu naţional au ajuns în exil.

            Dar, chiar dezamăgindu-ne, toate acestea se iartă într-un context istoric atât de larg, când cei din  generaţia mea am ajuns să mulţumim Domnului pentru mulţii ani de viaţă pe care am apucat să-i trăim. Indignarea o produc actele recente de ingratitudine faţă de poporul pe care nu întotdeauna l-ai servit cum trebuie şi care nu ţi-e obligat cu nimic din ceea ce revendici tu. Şi nici nu foloseşte cu nimic din ceea ce, meschin şi apucător, tu strângi numai pentru familia ta, chiar aşa dezavuată cum este prin încuscririle recente. Chestia cu lobby-ul la casele princiare e o gogoaşă mai umflată decât preţul de inflaţie al eurolui; gogoaşă care nu a făcut decât să plătească familiei călătorii de plăcere. Iar inconsecvenţa chiar şi faţă de această pistă falsă, inconsecvenţă produsă recent prin ruperea de ramura Hohenzollern-Siegmaringen, este şi mai semnificativă.

Pentru că, sau te lauzi că serveşti ţara influenţându-i pe verişorii tăi europeni (care, fie vorba-ntre noi, în majoritate, nu au nici o influenţă nici măcar pentru ei înşişi) şi atunci nu renunţi la rubedenii; sau recunoşti că ai cerut de la guvern bani degeaba pentru călătorii la cei de care te rupi astăzi. Iar, când mai faci caz şi de dorinţa testamentară a lui Ferdinant întregitorul, pe care ai neglijat-o total când i s-a împlinit termenul de optzeci de ani, dar îţi aminteşti de ea astăzi, după zece ani de neglijare, atunci, iartă-mă bădie, dar cred că-mi arunci praf în ochi!… Asta e urât la vârsta noastră, când ne-ai mai produs şi alte dezamăgiri despre care am vorbit. Ba, aş îndrăzni să spun că e chiar meschinărie şi sfidare să faci numărarea celor optzeci de ani, alias nouăzeci, tot a la Pristanda, chiar şi când e vorba de o dorinţă a augustului tău bunic, rostită ca gând sincer pentru România Mare! Înseamnă că eşti lipsit de onor şi îţi permiţi să măsluieşti cifrele şi faţă de memoria lui Ferdinant, dar şi faţă de Ţara care se sacrificase în Războiul de Reîntregire.

Faptele sunt evidente: Acum zece ani, când îi cereai şefului Casei de Hohenzollern să albăstrească sângele lui ginerică trecându-l pe la Vehringen, nu te interesa că se împlinea termenul cerut de al doilea rege al României. Atunci te interesa să speli biografia unui personaj contestat chiar de vechii tăi colaboratori şi, pentru asta, apelai la “vărul” de la Siegmaringen. Care văr, după declaraţiile propriului său fiu, suferea de demenţă senilă şi, cine ştie care dintre simbriaşii lui, a inventat Vehringenul ca o glumă proastă. Acum, că te-ai văzut cu sacii în căruţă şi ai călcat în picioare chiar legea salică, te rupi!…

Păi, ştii de ce te rupi? Dacă nu ştii, ţi-o spun eu: Pentru că, după această lege salică, dacă nu ai urmaşi pe linie bărbătească, un alt Hohenzollern-Siegmaringen va veni dinafară, exact cum a venit şi augustul bunic Ferdinand, iar Margareta nu mai domneşte peste palatul Elisabeta. Ceea ce înseamnă că nici Duda nu mai are ce servicii credincioase să-ţi facă. Şi, astfel, numai şi numai din acest motiv, măria ta şi-a amintit cu zece ani mai târziu de dorinţa testamentară a lui Ferdinand şi a hotărât să se rupă de faimoasa ramură germană, singura garanţie a nobleţei tale!

Majestate, pe mine nu mă deranjează. Că e salică sau nesalică, povestea asta se va  desfăşura pe aceeaşi scenă îngustă, lipsită de orice dimensiune naţională, pe care actorul Duda, ca-n toate marile sale roluri, duce tava.

Dar dacă ai hotărât să te rupi de cele mai apropiate rude prin care ne garantai lobby-ul european, atunci fii mărinimos, măria ta, şi dă înapoi banii pe care i-aţi luat ani şi ani de la guvernul român. Care, la rândul său, i-a luat de la contribuabilul român căruia, fostul tău tron în care nu te-a aşezat nimeni, niciodată, îi foloseşte astăzi doar la piciorul de lemn. 

De ce nu vrei să rămâi un decor frumos?… De ce o zbârceşti, majestate, la bătrâneţe?!

Corneliu Leu

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: