UN EPILOG LA CREDINŢA-N MERITOCRAŢIE sau : DESPRE ABANDONUL DIN DECEMBRIE

Am tiparit zilele acestea, difuzând ca supliment al revistei “Albina românească” o parte ultimă, ca un fel de concluzii la însemnările DESPRE MERITOCRAŢIE, publicate sau predate în mai multi ani, pe care le-am adunat într-o carte. Am ezitat să le spun “concluzii” deoarece ele aveau conţinutul referitor la nişte adevăruri din vara lui 2008 şi mi-am tot propus să le aduc la zi. Când le-am citit, însă, pentru tipar, am constatat că sunt la fel de valabile şi astăzi, aşa că le-am publicat ca atare, în contextul în care, pentru onestul intelectual român de clasă medie, bunul simţ încă este o necesitate visată, alergia la necinste făţişă şi demagogie este încă o traumă, iar dezinteresul pentru el şi interesul strict egoist al celor care, după caz, când îi cerşesc, când îi înşeală votul, este cauza gravului impas social pe care îl trăieşte. Am tipărit, deci, această încheiere la suita de articole pe tema aprofundării democraţiei noastre, dar nu ma aşteptam să o difuzez tocmai într-o perioadă de abandon cum este acest Decembrie. Abandon în sensul că nu mai ai timp nici să faci ce n-ai făcut pe parcursul anului, nici să refaci ce ai făcut prost şi, în cel mai bun caz, te gândeşti pentru un transfer spre anul următor iar, în cel mai rău, renunţi cu amărăciune.
Încerc să mă explic : La douăzeci de ani, pot să se năpustească asupra ta toate relele de pe lume ! Ai curajul să le înfrunţi pentru că ştii că de-abia închei luna ianuarie a vieţii tale si că ai un aliat în întreg timpul celor încă unsprezece luni prin care-ţi treci anoptimpurile vieţii. Când am fost arestat în procesul vărului meu, arhiepiscopul diasporei româneşti care a fost răpit de KGB din mijlocul enoriaşilor săi şi adus în ţară spre a fi condamnat la moarte, mă învârteam în celula din puşcăria specială pe care o amenajase securitatea pe Dealul Spirii, într-o parte din vechile depozite ale Arhivelor Statului şi alta din Arsenalul Armatei şi scriam cărţi în minte memorându-le bine, ca să le pot transcrie când voi ajunge în libertate. Nu pot deloc să spun că nu-mi păsa; mă chinuia perspectiva pe care mi-o dădeau anchetatorii spunându-mi că încadrarea penală a culpei mele este între opt şi doisprezece ani dar, făcându-mi realist socoteala la jumătatea încadrării pedepsei, îmi spuneam că voi ieşi la treizecişidoi de ani, deci voi avea înainte o bună parte din viaţă ca să recuperez şi facultate, şi literatură, şi amorurile de care fusesem rupt brutal. Era o consolare, pentru că aveam perspectiva să scap cam într-un aprilie-mai al vieţii mele, îmi mai rămânea chiar şi o bucăţică de primăvară, apoi toată vara bogată şi darnică, pentru ca, uitând necazurile tinereţii mele sub vremi, să ajung să mă bucur de toate roadele toamnei cu păr albit. Asta era perspectiva mea optimistă, care mă ţinea pe picioarele ce mărşăluiau zeci de kilometri pe zi în spaţiul acela de 2,5 metri pătraţi, dominat de automatismul ambulatoriu pe care mi-l impuneam ca să-mi scriu în minte cărţile.
Era, deci, vorba de o perspectiva. Pe când acuma, şi în luna calendaristică a lui decembrie, şi aflat ca vârstă în plin decembrie, ce perspectivă mai pot avea când o parte dintre concetăţenii mei – indiferent ce părere aş avea eu despre această parte – când credeam bietul de mine că mi se termină condamnarea ultimilor cinci ani, îmi pune cătuşele ca unui evadat ce trebuie din nou judecat; şi mă condamnă la încă cinci ani de guvernare Băsescu ?!… Ce perspectivă mai am eu, ce perspectivă mai are biata mea ţară adusă la disperarea hoţiei pe faţă care ne spoliază viaţa pe zi ce trece, ce perspectivă mai are democraţia românească pe care, o existenţă prin simplă mimare, cu perfidie asiatică de gen « important e numele Putin, nu funcţia pe care el o ocupă », duce în derizoriu această democraţie, o trădează şi o înjoseşte din ce în ce mai mult ?!…
Cei ce m-au condamnat la asta, de abia peste vreo doi ani îşi vor da seama, cu regret, de ceea ce le spun eu aici. Îşi vor da seama în momentul când, ajungând la un număr mai mic de locuri în Parlament prin minciuna că, de la cheltuielile celor 200 de parlamentari în plus vine toată sărăcia noastră, cel de care m-au condamnat să fiu prezidat îşi va pune în aplicare a doua parte a maleficului său plan de furt electoral. Adică, fiind vorba de mai puţini parlamentari pe care să-i manipuleze, îşi va asigura o majoritate prin care să-şi întărească tendinţele dictatoriale. Pentru că ăsta a fost tot scopul demagogicului referendum : Îngrădirea democraţiei până la deturnarea ei moscovită, spre şansa lui de a deveni premier când i se va termina mandatul de preşedinte. Norocul meu că atunci voi fi trecut într-o nouă formă de an al existenţei mele, reajungând în primăvara veşnică !…
Pragmatismul, însă, nu ne dă voie să ne lamentăm, ci ne obligă la întrebări prin care să ajungem la soluţii. Iar prima întrebare pe care ne-o punem în disperarea acestei famelice degringolade naţionale nu poate fi alta decât : « Pe ce cale scăpăm de ea ?! » Pe cale politică, bine înţeles, dacă n-ajungem (şi, mai ales ca să nu ajungem) la soluţia disperată a revoltei. Iar calea politică, unde în altă parte se poate căuta, decât în programele partidelor ?! Cauţi un partid cu doctrină clară, meditezi bine dacă această doctrină îţi convine, iar apoi te angajezi cetăţeneşte să lupti pentru ea alături de (în sensul strict literal al celor care se leagă într-un partid) partizanii politici pe care ţi i-ai ales.
Aşa ar fi normal şi firesc în condiţia în care şi cadrul democratic în care trăieşti ar fi normal şi firesc, având cu adevărat partide care se formează prin afinităţi elective pe bază de interese comune ce produc sau promovează o doctrină comună. Or, prin asta, ajungem la o altă întrebare : Există la noi aşa ceva ?
Să începem cu partidul ultimei guvernări pe care am avut-o : guvernarea în care România a ajuns la cea mai mare datorie externă din istoria ei şi pe unul dintre locurile ultime ale ţărilor care au şansa sa iasă din criză. El şi-a luat numele de Democrat şi de Liberal, s-a afiliat, însă, la grupul partidelor populare europene care au doctrină democrat-creştină cam antagonică liberalismului şi, în plus, practică în toate relaţiile sale cu electoratul, un populism agresiv de pură sorginte socialistă. Meritul lui este că, într-adevăr, a reuşit să producă un lider pe măsură în Traian Băsescu, pe care l-a putut opune sau contrapune, sau impune singurului cu adevărat lider postdecembrist care a mai rămas după stingerea lui Corneliu Coposu. Cu relele şi bunele sale, acesta este, desigur, Ion Iliescu, în jurul căruia s-a putut menţine un partid, aşa cum se menţine altul prin Băsescu. Numai că, prin Băsescu nu se menţine un partid de doctrină, ci un partid la fel de labil ca şi liderul său. Un partid traseist, un grup comprandor puternic azi prin demagogie, dar fără Dumnezeu, fără morală, fără vreo nevoie de orientare ideologică sau măcar de meditaţie asupra ei; un comando de putere care, când se va rostogoli nu va mai rămâne nimic decât, poate, nişte averi personale şi nişte îmbogăţiri de familie realizate prin slalomul de la dreapta la stânga într-o totală lipsă şi de principii şi de ştiinţă administrativă. În afara ştiinţei de a crea dihonie socială pentru a trece demagogic peste lipsuri, o ştiinţă a diversiunii pentru care ar fi luat « Magna cum laudae » la cursurile serale PCR.
Metoda nu e nouă, s-a practicat şi la alte case şi nici opozantul principal al PDL nu e deloc străin de ea.
Ajungem astfel la Partidul Social-Democrat care a fost puternic şi unit atâta vreme cât i-a reprezentat pe cei din generaţia lui Ion Iliescu, cu opoziţia lor sinceră la ceea ce se chema ceauşism, cu lecţia prop-agit populistă bine deprinsă spre a se practica atractiv pentru nostalgici, pentru carierişti, pentru cei care şi-au dat seama că nu trebuie să le fie ruşine cu vederile de stânga, pentru ezitanţii care se tem de schimbări prea mari, pentru conformiştii care nu vor să se aventureze şi pentru cei care visează mai mult la leafa sigură decât la libera iniţiativă. Un partid care, deci, îşi are încă electoratul său stabil dar, ca dovadă că acesta îmbătrâneşte odată cu liderul, un partid care nu a mai fost în stare să producă un alt lider cu adevărat locomotivă. Pentru că, spre a nu mai vorbi de inutilul Oliviu Gherman, atât Adrian Năstase cât şi Mircea Geoană au reprezentat mai degrabă funcţii decât personalităţi politice, voturile obţinute de ei, frumoase de altfel, ne fiind pentru persoana sau personalitatea lor, ci pentru partid. Sau, chiar, numai din prea marea dorinţă a unora de a nu iesi contracandidatul. Lucrul acesta s-a văzut clar în cazul Geoana: Ne fiind cu adevărat lider, el a practicat acele modeste mişcări de culise ale carierismului de activist, cu mărunte meschinării secrete gen vizitele pe care le-a făcut, indiferent daca la Moscova sau la Vântu, dar cu evident caracter de sforărie carieristă şi nu de politică adevărată, majoră. Inafara celor care l-au votat pentru că nu aveau pe altul împotriva lui Băsescu, există un eşalon de care nu putem să nu ţinem seama, care a votat cu PSD-ul ca atare, dar nici unul care să fi votat pentru Geoană personal. Fiindcă, dacă acest nume de candidat ar fi spus ceva pentru un anume segment social (aşa cum numele lui Băsescu îşi are segmentul său, fie el respectabil sau nu), atunci, pe ultima sută de metri, aproape de ora închiderii urnelor, s-ar fi putut mobiliza un mic eşalon de compensare electorală, aşa cum s-au mobilizat oamenii lui Băsescu. Ba, mai mult decât atât : Sunt convins că ţopăitul acela triumfător, fără să ţii seama că mai există nouă ore de votare pe fusul orar, i-a mobilizat pe mulţi concetăţeni ai noştri din străinătate care nu cunosc problemele administraţiei interne a ţării, ci au avut de răspuns doar întrebării false : « Vreţi să iasă partidul urmaş al PCR, sau un partid nou cum e PDL ?! » Şi i-a alarmat Geoană atât de tare încât nu că nu a adus voturi partidului său, ci l-a făcut să piardă unele posibile sau, oricum, l-a făcut pe adversar să le câştige.
Chiar tristă fiind, această constatare mă face să consider că e vorba tocmai de un tronson important al societăţii noastre care se regăseşte reprezentat ca interese într-o dorită doctrină social-democrată. Chiar dacă ea a fost mai mult socialistă şi mai putin democrată pentru generaţia – să zicem a lui Cozmâncă, a lui Solcanu, a lui Dan Iosif, a baronilor locali mai vechi de care au trebuit să se lepede, sau a altor apropiaţi iliesceni, o bună parte din cetăţenii ţării simt nevoia existenţei ei pure, mai ales modernizate şi dezinfectate de sechelele bolşevice, stabilizată prin nişte lideri aidoma celor europeni, care n-au avut nimic de-a face cu profanarea ei moscovită.
Iar asta, desigur că duce la convulsii chiar în interiorul formaţiunii. O dovedeste aspectul mozaicat, care lasa impresia ca acest partid mereu s-ar rupe; dar şi faptul că, iată, în aproape douăzeci de ani de existenţă nu a mai reuşit să aibă un lider adevărat, ci doar oameni din acea categorie a carierelor de partid. Cum erau pe vremuri aparatcicii gen Bobu sau Dăscălescu, oameni deprinşi cu toate sforăriile de interior, cu statul la pândă pe funcţii, cu uzanţa afirmării în faţa şefului, cu aplomb în a se arăta şi ei şefi pe domeniul lor, dar ne fiind nici locomotive, nici capabili să creeze un mediu prielnic afirmării altor personalităţi. Un asemenea partid s-ar putea, deci, redresa doar depăşind mediul actual în care, oameni de calitate, dar mai sfioşi tocmai printr-o vizibilă bună formaţie intelectuală, precum un Ponta, un Diaconescu, un Dâncu, chiar dacă ar vrea, nu au cum se afirma ca lideri în faţa electoratului lui Vanghelie sau, cred eu că le este chiar jenă de aşa ceva.
Din acest punct de vedere putem spune că social-democraţia noastră are nevoie astăzi de un capital intelectual mai modern, mai desprins de fundamentalisme din punct de vedere doctrinar şi mai puternic, mai hotărât, mai apt organizatoric să-i afirme trăsăturile benigne ale protecţiei sociale şi egalităţii în şanse care o carcterizează pe plan european şi nu populismul ascunzător de interese personale ale celor care vor să încalece societatea, caracteristic « socialismului învingător » de altă dată. Pentru trecut, putem spune că Ion Iliescu şi-a avut alegătorii săi personali pe care i-a adus pentru voturile primite de partidul al cărui lider era; în vreme ce atât Nastase cât şi Geoana au primit doar voturi ca oameni din interiorul partidului în care şi-au făcut cariera şi nu s-au putut situa niciodată în postura de lideri de referinţă. Iar pericolul este cu atât mai mare cu cât, acest partid care ar trebui să fie puternic dacă s-ar concentra într-adevăr pe doctrina şi tradiţia sa, riscă acum, atât printr-un curent interior cât şi printr-unul exterior, un fenomen de, aş îndrăzni să spun : « vanghelizare », adică de agresivitate populistă în loc de capacitate de aprofundare politică. Curentull interior provine dintr-o aliere a celor care se aseamănă iar, când alierea este a unora care nu au nevoie nici de principii, nici de elite, eşecul îi pândeşte, aşa cum s-a văzut în cazul Geoană care, tip clasic de înalt funcţionar conformist şi lipsit de mari iniţiative, care avansează doar prin conjuncturi, avea singurul merit că, în comparaţie cu acea categorie, părea mai spălat, mai politicos şi cu un discurs mai coerent faţă de visceralitatea lor. Curentul care vine din exteriorul PSD-ului, însă, e mai evident şi mai grav, fiindcă, având în această perioadă de dus lupta la nivelul intelectual al lui « ba pe-a …lui Băsescu », însuşi elementul exterior al miciunii şi demagogiei fiind de joasă speţă, va scoate în faţă, ca opoziţie la golănie, ceea ce are mai golănesc şi acest partid. Iar, atunci, la ce s-ar ajunge ? La două găşti lipsite de principii, numai că una clientelară lui Băsescu, iar alta lui Vanghelie, sau Mazăre. Care, până la urmă, chiar vor putea face o coaliţie într-un parlament mai mic şi mai lesne de manevrat, că doar tot din FSN se trag şi din partidul unic, restul fiind vopsea doctrinară de suprafaţă. Iar noi ne vom blaza într-un asemenea hal încât vom muta strada Zambaccian lângă strada Mihăileanu şi nu ne va mai păsa că afacerea cu borduri, neluată până astăzi în vizorul procuraturii, o fi făcut-o Videanu, o fi finanţat-o Vosganian sau o fi deconspirat-o cu serviciile lui interne Dan Nica. Adio principii, adio doctrine, adio posibilitate de opţiune pentru electoratul român într-o ţară decăzută şi depersonalizată prin triumful unic al intereselor mafiote !
Ar fi păcat pentru că, fie că ne place fie că nu ne place, social-democratia a dovedit în multe ţări europene politici eficace, care numai pentru noi nu sunt bine diferenţiate, ducându-ne mereu cu gândul la acel socialism cu vis de aur comunismul, la dictatura statului socialist şi la bolşevismul amarnic, care-i sperie pe cei ce nu vor aşa ceva şi îi alungă de la vot. Pentru că, în precipitata existenţă a vieţii politice, diagnosticul se pune limpede pentru un partid lipsit de lideri semnificativi : Înseamnă că sau nu e în stare să producă aşa ceva, iar asta demonstrează că nu mai are forţe interne, sau că-şi dau în cap şi-şi pun piedică unul altuia, asta însemnând că-şi direcţionează imoral forţele. Un partid se coagulează în jurul ideii de solidaritate, iar solidaritatea în slujba unui anume interes legitim formează lideri dintre cei care ştiu să o slujească mai bine.
Dacă acceptăm un asemenea punct de vedere tocmai când ajungem la Partidul Naţional Liberal, vom constata trendul ascendent al acestei solidarităţi de partid care a reuşit să-şi impună un lider, poate încă nu îndeajuns stabilizat, coerent ca discurs dar mai vag ca viziune, asta fiind, însă, după chipul şi asemănarea acestui partid încă insuficient coagulat după nenumărate fricţiuni interioare. Pentru că această solidaritate, atâta cât putem vorbi despre ea astăzi, nu vine din vreo bună intenţie, ca s-o putem considera un merit, ci doar din faptul că PNL-ul post decembrist a fost printre primele partide care s-a fracţionat şi s-a tot fracţionat ca-ntr-un blestem al sciziparităţii şi, numai când şi-au dat seama de efectele dezastruoase ale insignifianţei electorale, le-a venit mintea românului cea de pe urmă dându-şi seama că, în ciuda fricţiunilor egocentrice, au în comun o tradiţie doctrinară care i-ar putea salva. Şi-ntr-adevăr, aş îndrăzni să spun că, nu altceva, ci această tradiţie doctrinară i-a ajutat să ajungă un partid cu ponderea respectivă şi chiar să producă un lider adevărat, din mijlocul lor, parcurgând întregul drum de la mişcarea de tineret la mişcarea matură şi ajungând în acest stadiu în care a adus mai multe voturi decât ar fi obţinut partidul fără el. Ceea ce, bine înţeles ţinând seama de proporţii, de dimensiunea partidului şi a electoratului său, chiar dacă nu s-a concretizat electoral, e un succes, plasând partidul exact unde sunt şi cele din toată gruparea liberală europeană ; adică, dacă nu pe post de câştigător, pe un foarte bine negociabil loc de echilibru parlamentar şi guvernamental. Chiar la dimensiuni mai reduse decât altele, acest partid are un temei foarte puternic de viabilitate printr-o doctrină clară şi de multă vreme adaptată spiritului românesc de afirmare « prin noi înşine » – cum spuneau Brătienii, prin avantajul că această doctrină are în Europa experienţa unei continue modernizări şi, chiar dacă pare mai cinică şi mai pragmatică în nişte interese personale foarte bine exprimate, e ferită (daca are oameni care ştiu s-o facă) de populismul infect şi instigator la dihonie, care ne-a rămas ca o sechelă de la abjecţiile comuniştilor.
Poate că e o căciulă prea mare pentru un asemenea partid nu deosebit de numeros, nu întotdeauna simpatizat, subminat ca încredere de multele dezvăluiri de colaboraţionism ale unor membri care ar fi trebuit să fie numai venerabili, ca şi de provenienţa prea multor lideri din partiduleţe dubioase, înfiinţate pe interese financiare şi chiar personale, ceea ce dă apă la moară celor care strigă « moguli » cu gura plină. In linii mari, însă, fiind singura formaţie de la noi despre care putem vorbi astfel, are două atuuri pe care, dacă vor şti membrii săi să le păstreze, îi vor putea asigura o continuitate de bun augur : Porneşte dintr-o doctrină clară şi şi-a demonstrat forţa de a produce, din interiorul său cu adevărat, un lider. Un lider, dacă nu grozav, în ori ce caz pe măsură ; dacă nu perfect, în ori ce caz la vârsta când se poate perfecţiona; dacă nu destul de obstinat pe vreo idee mare, oricum deschis şi bine format în aşa fel încât să ajungă a fi. Depinde şi de el, depinde şi dacă vanitatea celor din jurul lui va înţelege că orgoliile ei sunt mai prejos decât interesle acelui segment activ din societatea românească pe care liberalismul îl reprezintă.
Bine înţeles că, la acea întrebare de la care am început : « Pe ce cale scăpăm de famelica degringoladă rezultată din aceste alegeri », aş fi dorit din inimă să pot răspunde şi cu o a treia soluţie : Calea Democrat-Creştină. Mai ales că aveam şi o datorie personală faţă de ea fiindcă, la începutul începuturilor, am fugit scârbit de lângă formula nefastă pe care o prindea în România, văzând câţi securişti o îmbrăţişează şi o îmbăloşează. Dar exact acestora le-a reuşit până la urmă sufocarea unei asemenea doctrine care nu numai că salvase de totalitarisme, sau reabilitase după acestea, politica multor state europene, ci ar fi venit să se lege destul de coerent cu mişcările partidelor ţărăneşti din istoria noastră politică, dacă un om de excepţie precum Ion Raţiu nu ar fi minimalizat importanţa rezervelor noastre faţă de evidenţa prezenţei provocatoare şi demolatoare a oamenilor fostei securităţi. E regretabil, dar regretele se adresează timpului trecut sau pot formula cel mult o dorinţă pentru viitor. În vreme ce politica aparţine timpului prezent, timp în care o asemenea doctrină lipseşte de pe firavul eşichier al posibilităţilor democratice de opţiune civică în România, iar pseudo-apartenenţa PDL la Grupul Partidelor Populare din Parlamentul European, chiar dacă îi înşeală pe unii alegători naivi, nu poate avea nici o relevanţă în politicile interne ale ţării câtă vreme Băsescu lucrează exact cu aceleaşi mijloace cu care punea în aplicare la Amsterdam indicaţiile controlate de oamenii securităţii, Stolojan nu-şi depăşeşte condiţia politicilor valutare pe care le făcea pentru Ceauşescu, hoţiile celor mai tineri se muşamalizează pentru că au deturnat zece la sută din voturile, care veneau către propriul lor partid, catre independenta EBA, iar cei despre care s-ar putea spune că n-au asemenea pete sunt simpli yesmani ai portavocii preşedintelui lor. Nu ştiu ce o fi realizat Emil Boc în mandatul de primar al Clujului, dar ştiu că lipsa de principii programatice a partidului pe care chipurile îl conduce a făcut din el cel mai penibil prim ministru de la Chivu Stoica încoace, conducând primul guvern scos cu picioare-n fund, dintre toate guvernele postdecembriste. Ca Bucureştean, însă, ştiu clar că Băsescu n-a făcut absolut nimic în mandatul de primar, nefiind în stare nici măcar câinii vagabonzi să-i scoată aşa cum pornise lupta cu ei şi cu buticurile. Iar, ca român, ştiu că unica realizare din ultimul mandat de preşedinte este dihonia cu care a învrăjbit întreaga ţară. Singurele speranţe faţă de acest nou mandat, le pot avea doar în calitate de creştin care cred în îndreptarea păcătosului prin izbăvire divină.
M-am rezumat aşadar la cele două partide care au reuşit să treacă de încercarea, uneori premeditată, alteori chiar nepremeditată, rezultată dintr-o prezenţă în sine a elementelor dizolvante, care au dus de râpă PNŢCD-ul. Şi am încercat, ca din partea celor ce şi-au pus nădejdea în colaborarea lor, o oarecare descriere a celor două doctrine care şi-au menţinut, de bine – de rău, fiinţarea în continuitatea acestor douăzeci de ani, trecând pe lângă acele formaţiuni de conjunctura care s-au dovedit a fi de unică folosinţă, fie în slujba unor persoane, fie în slujba unor interese de moment, fie fără nici un scop aparent, ci provenind din veleităţi şi interese meschine. Trecând pe lângă acestea si văzându-şi de drumul lor. Pentru că unele dintre acele formaţiuni de aparenţă, fără scop şi fără reprezentare, dar cu dubioase finanţări mai greu explicabile, păreau importante la dimensiunile momentului şi chiar încercau să plătească doctrinarii de serviciu ca să găsească vreun scop politic românesc în existenţa lor. Unele erau făcute la derută, ca să le poată anihila pe altele care nu proveneau din FSN; dar şi dreapta devenea stindard pentru îmbogăţiţii din umbră care-şi doreau partidul lor şi-l realizau plătind nişte intelectuali gălăgioşi, fie că erau trei copreşedinţi, fie că se-mpăuna doar unul cu preşedinţia, fie că devenea preşedinte chiar cel care plătea formaţiunea. Comasarea cu de-alde aceştia a cam slăbit coeziunea din partidele adevărate sau a încurajat ascensiunea despre care vorbim astăzi, ascensiunea unei formaţiuni fără altă ideologie decât mojiciile lui Băsescu, fie exprimate oral, fie scoase din mâneca ce păstrează un depozit de procedee securiste, fie minţite sub jurământ. În momentul când toate acestea se vor epuiza şi când un minim de cultură politică a populaţiei nu va mai permite dezinformarea făţişă, iar derutarea alegătorului va deveni mai restrânsă trebuind, nu zic să dispară dar, în ori ce caz să capete forme mai subtile, la fel ca PUNR, PDAR, APR, UFC, UFD, PAC, ale căror afişe şi sigle au ocupat spaţii serioase, neputându-se spune despre ele că erau partide de buzunar – asemenea tuturor acestora şi PDL ori îşi va încheia aventura, ori va importa lideri de la adevăratele Partide Populare, ca să-i înveţe ce este respectul pentru o doctrină şi devenirea politicianului din doctrină.
Până atunci, însă, peste condamnarea mea la cinci ani de suportare a malversaţiilor băsesciene, iată că, răzbunător pe mine şi pe cei care nu l-au votat, vine chiar el şi-mi suplimentează condamnarea cu încă cel puţin doi ani de guvernare Boc. Care sentinţă, la nepriceperea peremptoriu demonstrată de şuturile-n poponeţ cu care a ieşit ultima oară de la guvernare, s-ar putea comuta de la sine într-o condamnare la moarte prin inaniţie.
Asta mă face să rumeg tot mai mult sinucigaşa idee de abandon !

17 decembrie 2009,
orele 10 şi câteva minute…
(… de speranţă prin întîrzierea
faţă de ora anunţată pentru
desemnarea primului ministru)
Corneliu LEU