Casa Scriitorilor

DIN NOU DESPRE CASA SCRIITORILOR , NUMITA SI CASA MONTEORU

Stimată „confrate” Aura Christi,

Vă felicit pentru demersurile privind sediul Uniunii Scriitorilor care, precizez de la început: Nu este un sediu de birouri, ci o complexă instituţie care face parte nu numai din istoria, ci chiar din prezentul vieţii culturale a unei naţiuni cum am dori noi să ne afirmăm.

    Sigur că, fiind un înrăit batran (ba chiar cred ca am ramas singurul membru fondator al Uniunii Scriitorilor, fapt amanuntit in recenta mea carte „Afinitati elective„), unii ar putea crede că e vorba doar de dorinta mea de chefliu caruia ii lipseste profund localul de la Casa Scriitorilor si care, la fiecare Adunare Generala, am cerut in mod vehement măcar restaurantul ce „este proprietatea noastra indiviză, construit şi reconstruit cu banii noştri”, ai scriitorilor. Cum, de altfel  şi Casa  Monteoru a fost restaurată sub preşedinţiile lui Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Mihai Beniuc, Demostene Botez, Zaharia Stancu, Virgil Teodorescu, aceştia semnând şi statele pentru pensia viageră pe care au încasat-o de la noi moştenitorii Catargi-Monteoru.

            Dar conceptul de “CASĂ A SCRIITORILOR” este altceva şi dacă mă veţi întreba ce anume, vă voi răspunde : Exact ce au reuşit să distrugă conducerile postdecembriste ale Uniunii scriitorilor.

            În tradiţia noastră, Casa Scriitorilor este echivalentă cu orice mare instituţie culturală cu care se mândresc toate capitalele lumii. Este un depozitar de istorie literară, ca orice muzeu şi un factor activ de viaţă literară, ca orice  instituţie de cultură deschisă publicului contemporan pentru a-l ţine la curent cu creaţiile, preocupările şi demersurile publice în cadrul unuia sau mai multor domenii artistice. Ea se trage din tradiţia noastră de “operă culturală publică” ce vine de la Golescu la Kogălniceanu, la Junimişti, la Duiliu Zamfirescu, la Nicolae Iorga, la Octavian Goga. Iar, în perioada modernă, se configurează la un nivel atât de bine instituţionalizat încât corespunde şi astăzi, încă din perioada interbelică. Este vorba de anii în care,  scriitori de valoare ca Minulescu, Rebreanu, Petrovici, Victor Ion Popa, dar şi foarte mulţi alţii în diverse oraşe din ţară, au depăşit faza de a conduce gazete, care erau şi ele un coagulant al vieţii culturale şi s-au implicat în organizarea de mari acţiuni şi mari instituţiiii de politici culturale, sau direcţii generale ale ministerului care odată se chema “al  Cultelor şi Artelor“. Prin succesul acţiunilor lor, toate acestea au încurajat iniţiativa din anii ’30 a Societăţii Scriitorilor Români de a strădui, pune umărul şi aduce contribuţia pentru a se construi in Bucureşti o Casă a Scriitorilor. Menită să fie atât un sprijin de breaslă acordat scriitorilor, cât şi un centru cultural specific municipiului, asigurând desfăşurarea unei vieţi literare complexe în contextul unei largi culturi româneşti care se afirma, aşa cum asigurau toate marile centre culturale din Capitalele europene.

            Că vicisitudinile istoriei au făcut ca scriitorii să poată realiza aşa ceva de abia după război, adică după 20 de ani, sub regim communist, plătind tribut prin politizare şi ideologizare, dar obţinând treptat unele drepturi ca: mai multe reviste, mai multe edituri, constante lansări şi întâlniri cu publicul, dezbateri în cenaclurile lor şi sprijin acordat altor cenacluri, iar Casa Scriitorilor a devenit un centru de manifestări literare, de expoziţii, de întâlniri între generaţii, nu înseamnă că acum, în 2010,  trebuie să aruncăm acestea la coş. Democraţia, libertatea, ar fi trebuit să aducă o mare creştere a activităţilor şi prestigiului unei asemenea instituţii culturale care nu poate fi tratată numai ca o cantină (cu merite certe în hrănirea şi fizică şi spirituală a boemei artistice care doar astfel a putut dăinui), pentru ca, până la urmă, conducerile actuale să o desfiinţeze şi pe aceasta, închiriind-o sub pretextul de a aduce bani pentru lefurile funcţionarilor Uniunii.

            Scriitorul roman nu are neapărată nevoie de lefuri pentru funcţionarii care să-l administreze. Cu experienţa pe care o am până şi astăzi în conducerea unei organizaţii de utilitate publică, aş îndrăzni chiar să spun că această muncă s-ar putea realiza şi obşteşte. Ci scriitorul roman are nevoie de un spaţiu în care să se manifeste si să se afirme, un spaţiu prin care să iasă în viaţa publică, un spaţiu unde să schimbe idei şi să pornească iniţiative culturale, un loc care să devină, aşa cum devenise cândva, EMBLEMA UNEI VIEŢI LITERARE ÎN CAPITALA ROMÂNIEI, tocmai ca o contribuţie a scriitorilor la întărirea identităţii noastre culturale.

Concluzia mea sceptică despre faptul ca suntem şi inconştienţi votând oameni care şi-au demonstrat cu consecvenţă spiritul dizolvant-antisocial ducând la faliment chiar şi partide politice, dar suntem şi folosiţi ca massă de votare pentru o gaşcă ce nu ţine seama de nici un interes scriitoricesc, este confirmată atât de nepăsarea vreme de două decenii, până la deteriorare completă a acestei instituţii naţionale care era Casa Scriitorilor, cât şi de indolenţa prin care se acceptă astăzi a ne fi luat  patrimoniul comun, facut cu banii si stradania  a generatii de scriitori. Nu este vorba numai de o clădire de zidărie, ci de o instituţie construită prin strădania multor talente, a multor minţi creatoare şi a unui complex de politici culturale pe care istoria le consemnează cu frumoasele sau mai puţin frumoasele lor aspecte.

Este vorba, deci, de Casa Scriitorilor, care este mult mai importantă decât sediul Uniunii scriitorilor, având caracter emblematic pentru o întreagă cultură. Ea, ca şi multe laturi instituţionale ale Uniunii scriitorilor, a fost distrusă treptat prin politicile inconştiente ale celor care s-au perindat la conducere, iar acum se află în faţa actului criminal de desfiinţare totală. Cer permisiunea câtorva elemente de reconstituire a datelor problemei şi fixării ideilor ei:

„Casa scriitorilor” – concepută ca un club de breaslă, loc de dialog, cunoaştere, înţelegere solidară, manifestări publice şi petrecere, spaţiu de socializare a vieţii de obşte nu neapărat după intenţiile partinice ale celor care au instituit-o (blestemul acesta existând şi acum, fiindcă tot intenţii partinice exprimă spiritul clientelar de astăzi), este mai  mult decât o instituţie şi un sediu. Ea reprezintă un întreg climat cu toate meandrele lui, cu triumfalismul şi undergroundul vieţii literare,  cu tot depozitul de amintiri impregnate de cele mai sclipitoare existenţe artistice a mai mult de trei generaţii, lucru care pentru oricare literatură a lumii se constituie atât în tradiţie orală, cât şi în rafturi întregi de memorialistică ce îmbogăţesc şi completează fenomenul  culturii scrise din orice limbă.

            Este normal ca pentru mine şi pentru încă alte serii şi generaţii de scriitori venite după mine, cei patruzeci de ani în care ne-am tot perindat pe acolo, şi la bune şi la rele, să trezească nostalgii. De asta, de câte ori s-a ales o nouă conducere a Uniunii Scriitorilor eu am strigat şi am cerut, chiar şi în scris, păstrarea şi reabilitarea acestui  mediu şi intelectual şi boem, şi grav şi cu inteligentă glumă, şi de elegantă discuţie şi de amuzament chefliu, dar întotdeauna de la un anume nivel în sus, conform bunei tradiţii a saloanelor literare şi a cafenelei artistice de oriunde din lume. Nu era vorba de sediul Uniunii Scriitorilor, de birourile din care ei să ne conducă luându-şi partea grasă a bucatelor; eram obişnuiţi cu asta de la toate conducerile care s-au perindat şi înainte şi după. Era vorba de încărcătura unei întregi istorii literare care trebuia permanentizată prin conceptul ce se înrădăcinase de CASĂ A SCRIITORILOR. Cunoscută de toţi ca un mic Parnas. Şi nu datorită faptului că preţurile de cârciumă erau destul de ieftine tocmai pentru că (să se ştie asta!) alte cheltuieli erau suportate din bani luaţi de la noi mai înainte. Erau preţuri mai mici nu fiindca ni s-ar fi dat de pomană, ci fiindcă regia o plăteam noi, din cotizaţiile şi reţinerile din onorarii, cum se întâmplă în orice club civilizat.

Precum saloanele pariziene de pe vremuri, această Casă ajunsese cunoscută ca un loc în care discuţia era scânteietoare, iar atmosfera era dăruită cu imaginaţie artistică pe măsura numelor unu şi unu care frecventau locul, chit că-i supărau pe unii tovarăşi care strâmbau nasul făcând-o pe abstinenţii, nu din principii, ci doar din incapacitatea de a înţelege splendorile vieţii boeme. Ea trebuie văzută în ansamblu şi nu doar ca restaurant, cu toate că şi acesta e important, fiindcă la mesele lui s-au mărturisit proiecte literare, s-au redactat numere întregi din reviste literare, ori chiar s-au pus la cale reviste, antologii, manifestări literare.

            Mă opresc aici cu asemenea deplângeri şi evocări ce ar putea continua la infinit, invitându-vă pe ziua de 29 aprilie orele 13,30 la o „rotondă” a Muzeului Literaturii unde voi prezenta un slide-show despre Florin Pucă, cel care, stând la masa lui zi şi noapte, chiar aşteptându-ne să ieşim din şedinţele, dezbaterile, cenaclurile, lansările, juriile, discuţiile pe secţii  pe care le aveam (pentru că acestea erau activităţi obşteşti de importanţă pe care le desfăşuram acolo, şi nu cum cred unii că era doar un loc de distracţie), folosea hârtia de ambalaj şi şerveţelele pentru desenele cu care a ilustrat mirific multe volume ale celor din generaţia sa.

Şi, cred că mi-am făcut înţeleasă raţiunea de a nu vorbi nicidecum despre un simplu sediu de birouri, nicidecum despre o oarecare proprietate  pe care, şi aceea ar fi grav pentru nişte scriitori săraci să o pierdem; ci, despre cu totul altceva: Despre criminala nepăsare, a unor oameni care şi-au dorit să vină la putere pentru a-şi face interesele personale; nepăsare privind pierderea în neant a unui capitol întreg din istoria literaturii române. Iar asta este aproape egal cu arderea unor cărţi în piaţa publică.

Fac această afirmaţie, stimată „confrate”,  cu toată tăria. Şi nu mă sperie faptul că,  Dumneavoastră, care aţi avut această iniţiativă, aţi fost ameninţată, iar cu alţi confraţi (pe doi, i-am văzut eu retrăgându-se chiar din faţa mea şi rugându-mă să uit că au contestat actuala conducere) nici nu-mi pot da seama ce mijloace de intimdare sau de cumpărare au folosit ca să-i facă să tacă. Nu mă tem să afirm că spiritul clientelar este evident până la a păstra loc de pensie pe lista fixă şi funcţie la o altă publicaţie pentru un preferat, care încă nu împlinise vârsta de pensionare de la publicaţia unde lucra, blocându-se astfel locul altora care ar fi meritat aceasta mult mai mult decât respectivul care are o operă încă incongruentă la această vârstă de pensie. Este vorba de oameni care au fost (ca şi acum unii) mai mult  membri ai Uniunii scriitorilor decât scriitori; adică mai mult solicitanţi de mici (sau, pentru „cei aleşi” chiar mari) avantaje care decurg din acest statut, decât oameni de condei adevărat şi truditori ai literelor care, aşa cum se întâmplă în formele asociative din străinătate, chiar să aducă bani pentru obşte. Nu mă tem nici să spun că, indusă de la partidele pe care, cu un consecvent spirit dizolvant le-au ajutat să eşueze şi să falimenteze, demagogia unor promisiuni totalmente nerespectate se manifestă cu evidenţă în multe probleme administrativ-financiare cu funcţionari plătiţi degeaba într-un sector care, iată cazul de faţă: nu fac nimic. Şi încă un exemplu, doar, cu casa de la mare care este construită cu banii noştri, a cel puţin trei generaţii de membri, fapt pentru care scriitorii ar trebui să aibă tarife corespunzătoare. Fiindcă la alegerile de dinaintea prezentei legislaturi am cerut vehement lucrul acesta, vreme de doi ani ele s-au micşorat, pentru ca în următorii doi ani, când se putea şterge din memorie promisiunea făcută de cei aleşi, să înregistreze creşteri chiar mai mari decât la hotelurile din jur.

            Evident lucru, deci: Nu mai  avem a ne aştepta din partea lor la înţelegerea faptului că scriitorii au ales unii oameni în această conducere care, nu numai să le administreze cum trebuie şi să le apere patrimoniul, ci tocmai în speranţa de a-l mări aducându-le o cât de mică uşurare, dacă nu a traiului, măcar a posibilităţilor de manifestare profesională. Aceşti oameni s-au dovedit incapabili.

În ce mă priveşte, am încercat de mai multe ori să atrag atenţia asupra acestui patrimoniu şi m-am trezit, exact ca acum, în faţa unor afirmaţii ale responsabililor administrativi că „nu se găsesc actele respective”. De exemplu, pe când tocmeam un loc de casă în Poiana Ţapului, vizitându-l pe Cezar Petrescu la vila sa din Buşteni, am aflat că el a dobândit terenul şi şi-a construit-o concomitent cu o altă vilă, mai mare  şi mai încăpătoare, fiindcă era făcută pentru toţi scriitorii, cu banii Societăţii Scriitorilor din România. Era momentul împroprietăririi veteranilor de după primul război mondial. Cezar Petrescu publicase repetate ediţii din „Intunecare” şi a cutezat să-şi ia construcţia pe cont propriu. Alţi scriitori, mai modeşti, s-au mulţumit să cotizeze la o casă de creaţie de camerele căreia să beneficieze pe rând. Casa s-a construit în pragul celui de al doilea război mondial, a rămas de izbelişte, a venit apoi şi bolşevismul. Pentru toate artele, ca şi la sindicate, s-au dat locuri de cazare în Sinaia şi pe Cumpătu, iar clădirea respectivă a devenit sediul primăriei din Buşteni. Aflând lucrul acesta, prin anii 60-70,  am tot impulsionat secretariatul Uniunii să facă demersuri de recuperare, dar mi s-a răspuns întotdeauna că nu s-au găsit actele. E drept că nici interesul nu era prea mare, Ministerul Culturii administrând rezonabil vilele de pe Cumpătu dar, fiindcă era vorba de o „casă a scriitorilor” în Buşteni, Ben Corlaciu care era directorul Casei Scriitorilor din Bucureşti s-a dus să facă investigaţii, dar a venit cu acelaşi răspuns: Nu se găsesc actele, primăria e proprietar… Peste ceva vreme, Eugen Barbu care avea simţurile ascuţite din gazetăria de gâlceavă îmi spune că avem un nou vecin: Ben Corlaciu s-a instalat mai spre margine. De la cine a cumpărat? –  am întrebat eu fiindcă puteam astfel să fixez locul cunoscându-mi vecinii. Dar Barbu de asta mă şi informase, pentru că, insinuant, aştepta să-mi dea răspunsul: Nu ştiu dacă a cumpărat; se pare că a primit-o-n folosinţă de la primărie. Prin anii ’80, când am devenit mai săraci, l-am îndemnat pe Traian Iancu să mai caute, dar tot  nu s-au găsit actele, cu toate că eu ştiu prea bine că, la unificarea prin care s-a constituit Uniunea Scriitorilor, SSR a venit nu numai cu toată arhiva, dar şi cu unicul funcţionar administrativ pe care îşi permitea să-l plătească, cel care îi ţinea toate actele, pe numele său Răzăşanu şi cu un avocat Şaraga, care, fiind din familia editorului, dădea asistenţă juridică pentru scriitori.

Precizez că nu e nici o aluzie amintirea asta cu „pierderea actelor”. Ar putea fi cel mult o alegorie fiindcă noi toţi le-am cunocut bine pe „prinţese”, adică cele două bătrâne descendente Monteoru-Catargi (nu e vorba de Lascăr Catargi, ci de Lăscăruş care s-a căsătorit cu o moştenitoare Monteoru); le-am cunoscut convieţuind cu ele în această casă, unde aveau păstrat un apartament pe viaţă, mâncau la cantina noastră iar, când Eugen Jebeleanu, directorul Casei, aducea câte un film sau spectacol, ele intrau în sala oglinzilor chiar pe uşa care se deschidea de acolo spre apartamentul lor. Din câte ştiu, pentru că bătrânul prinţ fusese ceva la ARLUS, li se asigura în schimbul tranzacţiei o pensie viageră. Iar acum, deodată, s-au pierdut toate actele?!… Păcat că nu mai trăieşte Barbu. Poate, cu flerul lui de gazetar de scandal, ar fi insinuat şi astăzi un „se pare că”…

Revin însă la conceptul mai larg, aş îndrăzni să spun chiar de „loc public al unei vieţi literare în desfăşurarea ei” pe care îl exprimă sintagma „Casa Scriitorilor”, pentru că acesta este un drept şi moral şi patrimonial pe care statul civilizat trebuie să-l garanteze nu numai obştei artistice ci şi întregului fenomen de afirmare naţională care se desfăşoară prin ea, actului de identitate culturală pe care-l realizează aceasta şi, nu în ultimul rând, interesului  mult mai larg, al unui întreg public cititor, atât cât mai avem, pentru tot ce se leagă de alte aspecte ale vieţii artistului decât cele cunoscute direct prin operă. De la salonul de societate literară care s-a instituţionalizat şi la noi prin însuşi Palatul pe care l-a construit Golescul în centrul Bucureştilor, la cafeneaua literară, la cenaclurile cu sedii fixe în jurul revistelor sau al unor personalităţi, acest concept, fie că s-a chemat „Junimea”, fie că s-a chemat „Zburătorul”, fie că s-a chemat „Lăptăria lui Enache” de unde au explodat avangardiştii de seamă ai Europei, fie că a fost „Terasa Oteteleşanu” sau „Capşa”, viaţa literară s-a extins şi, în benefica perioadă când preşedintele scriitorilor se alegea nu pe mai mult de un an, chiar dacă făceau schimb Sadoveanu cu Rebreanu, ideea de continuitate a acestei activităţi în perioada interbelică era de A SE CONSTRUI O CASĂ A SCRIITORILOR. Secretar general fusese la începuturi Mihail Sorbul, iar în anii din urmă folcloristul Gr.T.Niculescu-Varone, a căror misiune era să găsească modalităţi de mărire a patrimoniului, de contribuţii şi de subvenţii pentru construirea în Bucureşti a Casei Scriitorilor. A fost stabilit şi un loc, nu ştiu dacă prin cumpărare ori obţinut de la Primăria Capitalei şi au fost chiar publicate în reviste unul sau mai multe proiecte privind acest edificiu. Era vorba, deci, de un edificiu necesar care să adăpostească  material instituţia Casei Scriitorilor  pe care, în evoluţia ei firească, viaţa literară o crease deja din punct de vedere spiritual. Cred că am văzut undeva chiar şi o ştire de ziar care consemna evenimentul punerii pietrei de temelie sau începerii construcţiei, ceea ce înseamnă că Societatea Scriitorilor Români adunase deja o serie de fonduri care să permită debutul lucrărilor. Apoi… şi în acest caz, tăcere! Pesemne că, tot aşa: S-au pierdut documentele.

            După 23 august, Rebreanu fiind bolnav, Victor Eftimiu dă o lovitură cam cum au dat unii în ’89 şi se autoinstalează în fotoliul lui de la Teatrul Naţional; apoi, tot în acest mod, apare ca preşedinte al S.S.R, sediul acesteia fiind în strada Berthelot.  Şi iese un scandal la care ia parte şi Arghezi, fiindcă Eftimiu se mută în jumătate din casa respectivă pe motiv că e sinistrat de război în urma bombardării blocului unde-şi avea apartamentul. Cu acest prilej este reafirmată intenţia construirii Casei Scriitorilor, Eftimiu explicând că şi-a permis să locuiască acolo deoarece, pentru sediu tot se va construi respectiva clădire.

            Nu ştiu nimic despre clădirea de pe Strada Batiştei. Cred că este o confuzie cu Uniunea Sindicatelor de Artisti, Scriitori, Ziarişti – USAZ care edita vechea „Flacăra” cea mai importantă revistă literară a epocii, alături de „Contemporanul” care avea mai mult caracter academist ideologic. USAZ-ul a ocupat şi el un loc de tranziţie în organizarea scriitoricească şi avea un mare club-cantină la restaurantul „Zissu” de lângă actuala clădire ARCUB, fiind mai larg decât Societatea, subordonând-o oarecum şi punându-i un „din România ” în titulatură, ca să fie şi scriitori de alte naţionalităţi. Iar în 1949, când s-a înfiinţat Uniunea Scriitorilor, i s-a dat drept sediu casa baronului Neumann din str. Romană (Eminescu) nr. 56 unde, după ce sediul s-a mutat în bd. Ana Ipătescu nr.15, a rămas Fondul Literar si cantina scriitorilor. In această perioadă se obţine si Casa Monteoru unde, de prima data se instalează numai Casa Scriitorilor, adică exact cum se plănuise din perioada interbelică, cu săli de club, de conferinţe, de spectacole si lansări de cărţi la care veneau cititori, deci se organizau multe întâlniri cu cititorii; mai funcţionau acolo cenacluri, bibliotecă şi, pe lângă toate acestea, un restaurant; nu cum cred unii că solemna „Casă a Scriitorilor Mihail Sadoveanu” a fost doar cârciuma unor scriitori beţivani. Aşa a funcţionat foarte mulţi ani, ca o instituţie culturală independentă din Capitala României, fără legătură cu sediul Uniunii, ca dovadă că si atunci când a lăsat clădirea din bd. Ana Ipătescu revistelor care se înmulţiseră, Uniunea Scriitorilor s-a mutat în clădirea fostului muzeu „Toma Stelian” de la Şosea şi abia după cutremur, temporar, s-a instalat doar într-o parte din etajul acestei case păstrată şi recondiţionată de mai multe ori pe cheltuiala noastră, ca să nu mai vorbim de amenajarea restaurantului.

După aceea, ieşind „schriitorhii şi poieţii” din graţiile „conducerii de partid şi de stat”, lucrurile s-au degradat treptat: Pe lângă că nici vorbă de alt sediu pentru Uniune, o bună parte din mobilierul proiectat tot de Mincu a fost luată pentru amenajările ce i se făceau lui Ceaşescu la Scroviştea, mai multe case de creaţie din provincie (care, la început, au făcut parte din ansamblul conceput drept Casa Scriitorilor) s-au pierdut, tirajele au început a fi plafonate intrând mai mulţi bani la stat decât la bugetul Fondului literar.

Dar, chiar şi în aceste condiţii, Casa Scriitorilor, ca atare, continua să funcţioneze ca o instituţie separată, ca dovadă că a avut în permaneţă un director. Primul care s-a ocupat de ea, când a fost destinată acestei folosinţe publice, a fost Traian Şelmaru, care era şi secretar al Uniunii şi venise de la „Scânteia” pentru a se îngriji de educaţia tinerilor scriitori. Apoi, spre a o desprinde total de celelate funcţii statutare pe care le avea Uniunea, a fost făcut director Eugen Jebeleanu despre care nu putem spune că doar a schimbat draperiile şi a construit practicabile pentru spectacole de teatru, realizând splendide recitaluri de poezie care deveniseră o tradiţie a Bucureştilor.

Jebeleanu era altceva, el venea din boemă şi avea spiritul contestatar al boemei. Venea din avangardă şi ştia să-i sfideze pe conformişti. Venea din tradiţia vechii Societăţi a Scriitorilor, deci avea în sânge ideea de construcţie a Casei Scriitorilor ca instituţie. Nu degeaba a devenit celebră masa pe care şi-a rezervat-o el la restaurant. Era un loc pe care şi-l lua binemeritat după ce stătuse la Capşa pe locurile de rând, respectându-le pe cele de frunte unde stăteau corifeii din generaţia dinainte. Jebeleanu venea din tradiţia bucureşteană a marii literaturi interbelice cu simţirile ei de solidaritate scriitoricească în acea Societate a Scriitorilor. Era cu dăruire ahtiat să caute tineri, să-i ajute şi să-i lanseze. Nu numai despre noi ăştia mai mici, dar şi despre unii care ni se păreau a fi din generaţia lui, precum Dimitrie Stelaru sau Mihu Dragomir, aflam că el îi lansase şi îi adusese în literatură. Jebeleanu venea din acea Societate care era un fel de perlă cu multe carate ale unor personalităţi distincte printre alte asociaţii profesionale stimulate de legea interbelică „a Breslelor”, care conferea profesiilor un caracter cooperatist de conlucrare, într-ajutorare şi valorificare a capacităţilor profesionale după modelul Europei, în vreme ce Mihai Beniuc, care pusese mâinile doar pe frâiele Uniunii scriitorilor (Sadoveanu le era preşedinte amândurora) venea din diplomaţie de la Moscova unde era la modă colhozul grosier şi unificator, nu asocierea liber-profesională.

Aşa că Jebeleanu a venit la conducerea Casei Scriitorilor cu asemenea idei, după ce fusese promotor în obţinerea altor drepturi: Întâi tarifele de onorarii, apoi Fondul literar şi întreaga Lege a Drepturilor de Autor, apoi extinderea acesteia la drepturile de moştenitor de autor. El era format în spiritul de lider care face ceva pentru obşte şi nu doar o „conduce” ca un fel de curea de transmisie cu adevărata conducere care era la partidul unic; iar pe noi, tinerii, nu numai că ne publica, dar, când făceam vreun chef sau vreo altă trăznaie, ne şi apăra de criticile tovărăşeşti care se lăsau cu sancţiuni. Bărbat frumos fiind, el le punea la punct pe politrucele acelor vremuri, femei cu accent neautohton şi mustăţi de foliculină, care voiau să ne aplice educaţie comsomolistă. În plus, fiind prieten cu pictori şi compozitori (chiar căsătorit cu una dintre cele două mari graficiene: surorile Cordescu) şi cu Ghiţă Dinu – splendidul suprarealist Stephan Roll – şi el director al unei  instituţii bucureştene emblematice: Casa Ziariştilor, celebră pentru baluri şi reuniuni artistice, a impus un spirit de conlucrare şi de confrerie artistică prin frumoasele tradiţii ale boemei dintotdeauna în sensul cel mai bun al emulaţiei artistice prin prietenie.

Aşadar, chiar dacă s-a realizat material sub comunişti, Casa Scriitorilor demonstra astfel dezvoltarea unor tradiţii pe care nimeni nu are dreptul să le anihileze. După Jebeleanu, a fost director, cum am spus, Ben Corlaciu care tot la el se ducea să ceară sprijin; şi apoi a venit Haralamb Zincă, ocupându-se mai mult de conferinţe educaţionale, cum învăţase în armata roşie cu care revenise în ţară. Dar nu putem spune că existenţa socială a scriitorimii, nevoia de comunicare ce ne macină şi astăzi, nu au fost servite având o asemenea instituţie activă.

Prin toate acestea, cred că e clară diferenţa dintre pierderea unui sediu al unei asociaţii profesionale, fie ea şi centrală, ai cărei conducători consideră că interesele personale şi le pot face de oriunde sau oricum şi acceptă iresponsabil această pierdere. Pentru că este vorba despre pierderea unei  instituţii naţionale devenită în timp, prin însăşi dezvoltarea unor acte care ne dau identitate culturală.

Lipsa de reacţie şi spălarea pe mâini a celor care ar fi trebuit nu numai să păstreze cu dinţii, dar să dezvolte continuu funcţiile unei asemenea instituţii, ne dă tot dreptul să fim bănuitori cu această poveste. Dar nu printr-un asemenea climat de neîncredere şi sforărie măruntă se pot rezolva lucrurile. În contextul în care România a ajuns să nu mai aibă decât cultura cu care să poată defila în faţa omenirii, pe de o parte, iar, pe de alta, în contextul unei Uniuni Europene unde problema identităţii culturale şi a factorilor care o determină, o adâncesc şi o răspândesc este una de prim ordin, cred că pentru salvarea acestei situaţii avem dreptul de a ne adresa tuturor forurilor internaţionale. Chiar şi la UNESCO unde avem un reprezentat, foarte bun cunoscător al problemei.

Adică, ar putea fi un atât de bun cunoscător încât, sau ştie să-şi rezolve problemele de acasă, sau va trebui să avertizăm noi UNESCO asupra spiritului dizolvant despre care vorbeam mai sus în materie de partid, ca nu cumva să devină dizolvant şi pentru alte culturi. Pentru că, aşa cum pe plan naţional s-ar putea pierde o instituţie precum Casa Scriitorilor, dacă vom contamina lumea cu spiritul nostru dizolvant, mâine  va ajunge boala şi la o instituţie precum UNESCO.

Oricum şi cu orice risc, eu  lansez către toţi confraţii un apel la atitudine fermă, la delimitare categorică faţa de o asemenea conducere, la refuzul de a-i mai recunoaşte funcţii reprezentative pentru obşte.  Şi Vă felicit încă o dată pentru faptul de a fi pus pe tapet acest aspect nou al spinoaselor noastre probleme!

Corneliu LEU

5 aprilie 2010

P.S. In ce priveste  explicatia ulterioara a Domnului N. Manolescu pe care, formal, o suspectez de antedatare şi de evidente neglijenţe stilistice, constat că, în fond, răfuiala Domniei Sale este mai mult cu vocile şi presa care  deplâng pierderea Casei Scriitorilor, decât cu adevăraţii adversari: Cei care vor să ne-o ia minţind că a fost „cedata cu pistolul pus de sovietici la tâmplă” când Lăscăruş Catargi (şi nu marele Lascăr, cum lasă chiar textul lui N.M. a se face confuzia) era chiar vicepreşedinte al A.R.L.U.S, iniţiale care înseamnă „ marea prietenie cu sovieticii”.  

După părerea mea, nu este decât o şmecherie avocăţească fiindcă, în 1949, când prinţul vicepreşedinte ARLUS a făcut donaţia contra multor clauze  prevăzând răsplătiri viagere şi de altă natură, acest mare edificiu intra sub incidenţa legii naţionalizarii care nu-i dădea nimic in schimb. Deci, donaţia a fost acceptată de guvernanţii vremii, ca o excepţie pentru a-l răsplăti pe acest prinţ prieten al Marii Uniuni Sovietice, cel puţin cu o pensie viageră şi cu bucatele de la restaurantul făcut şi întreţinut pe banii noştri. Dacă nu chiar cu mai multe. Şi, în ori ce caz, în mod cu totul deosebit de toţi cei naţionalizaţi, adică întreaga clasă năpăstuită, oameni de prestigiu naţional care, dacă nu reuşiseră să ajungă în străinătate, ajungeau sigur la puşcărie. În timp ce Lascăruş rămânea bine mersi în palatul lui şi întreţinut pe banii noştri, ai scriitorilor.

Este o minciună pe care Primăria Capitalei se face vinovată că a acceptat-o; deci Uniunea ar trebui să dea în judecată cel puţin Primăria. Trebuie sesizat de asemenea Avocatul Poporului in numele personal al câtorva mii de scriitori şi, dacă nu se obţine recurs în anulare, mers mai departe la orice formă internaţională de justiţie. (C.L.)