PRISTANDA CU SÂNGE ALBASTRU
Un Pristanda cu genealogie şi cu sânge albastru se sărbătoreşte anul acesta prin numărători de steaguri şparlite şi puse la ciorapul de avar bătrân, arghirofil îngrijorat doar de zestrea pe care trebuie să o refacă multelor lui pietre din casă.
Fiindcă şi la Pristanda tot de drapele de 10 mai e vorba. Adică să jecmăneşti bugetul naţional în numele drapelului naţional.
Iar Pristanda, bietul, era dulce copil dublând cantitatea de pânză de la steaguri ca să-şi facă aşternuturi; în vreme ce ăsta îşi face aşternut gros, pentru tot neamul şi pentru colateralii morganatici, cu ditamai moşiile!… A uitat că el însuşi, “Noi…”- cum scrie în Decret – la împroprietărirea pe care a promulgat-o în 1945, a semnat propriu manu în favoarea ţăranului român, limitând marea proprietate funciară la 50 de hectare şi împărţind restul plugarilor întorşi de pe front sau familiilor lăsate în urmă de cei care muriseră eroic. Iar acum, în vreme ce ţăranul acesta încă e purtat cu arondări şi schimbări de categorie de sol pentru mica sa proprietate rămasă în paragină, el tot pretinde in integrum mii de hectare instigându-i şi pe alţii să ceară.
Să ceară cu mult peste cele 50 de hectare care defineau prin decret regal maximumul de proprietate în România postbelică. Adică să-şi numere dreptul la moşii ca Pristanda drapelele. Şi să ia, să ia… să smulgă pentru sine din domeniile statului şi să sugă pentru sine din bugetul statului pretinzând că el n-are bani personali ca să-şi întreţină palatele, aşa că guvernul mai trebuie să-i dea când de-o zugrăveală, când de-o iluminaţie cu pompă, când de-o deratizare. Păi dacă vrea iluminaţie, de ce să ceară bani din bugetul de stat? N-are decât să-şi angajeze o fată la Luxten, că a rămas liber salariul de 20.000 de euro de când fata celuilalt s-a făcut europarlamentar!
Dar nu; dacă tot a venit în România şi mulţi dintre cei care-i erau acoliţi la Versoix l-au părăsit tocmai pentru că erau dezamăgiţi văzând cu cine se înhaită, el vrea acum privilegii şi proprietăţi din bunul naţional, încălcându-şi propriile decrete.
Şi, apropo de dezamăgire, cred că cei mai dezamăgiţi suntem noi, cei care în tinereţea noastră agresată de invazia comunistă ne făcuserăm din el un simbol al şansei de a salva ţara de pericolul roşu, iar el, purta pe piept ordinul “Victoria”… Da, noi decupam de pe monede chipul promiţător al regelui tânăr, congener de speranţă naţională, ca să-l purtăm pe piept ca o insignă a năzuinţelor noastre de libertate, în vreme ce el, în afară de zvonul că fusese manipulat sentimental de o agentă sovietică, purta pe piept decoraţia lui Stalin! Aceea a fost prima dezamăgire.
Îmi amintesc venirea lui la Constanţa ca să preia de la ruşi bricul Mircea. Ne pregătiserăm toţi cei cu insigna regalistă tăiată din monedă şi prinsă la rever şi forţam să ajungem pe chei, cât mai aproape de coloana oficială. Am fost împinşi însă până-n subsolul sindicatului muncitorilor de port unde-am încasat bătaia respectivă şi ni s-a dat drumul după identificare. A doua zi, la liceu ajunsese atenţionarea şi directorul adjunct a intrat foarte supărat în clasă chemându-mă: “Ia vino, băiete, să văd şi eu ce insignă porţi!”. M-a întrebat apoi de unde o am şi, când i-am spus că noi, ca să avem asemenea insigne, decupăm efigia regelui de pe monede, am văzut pe faţa lui o crispare. A cercetat apoi metalul cu atenţie, a ridicat privirea către întreaga clasă şi, când mi-a înapoiat insigna, bravul profesor Ciocan care fusese trimis ca să ne pedepsească, a rostit un singur cuvânt: “Frumos!”… Şi a ieşit repede ca şi cum şi-a făcut datoria de onestitate faţă de inimile noastre tinere pe care conştiinţa lui nu-i dădea voie nici să le mintă, nici să le brutalizeze cum îi cerea stăpânirea politică ce începuse a se instaura.
Asemenea gesturi cred că făceau mulţi români în acele zile. Dezamăgirea a venit mai târziu, când s-a auzit de pensia viageră oferită de Groza şi de trenul plin cu tablouri sustrase din patrimoniul naţional. Fapte care până acum nu au fost negate decât cu o jumătate de gură. Dar şi negaţiile acelea făcute cu caracteristica bâlbâială au fost infirmate public, după cum ne amintim, chiar de ofiţerul mesager care ducea mia de dolari plătită lunar fostului rege din bugetul României comuniste, ca şi de fostul ginere regal de origine americană, care a înapoiat pentru patrimoniul român o pânză cumpărată de mama sa de la socrul mic în cadrul negocierilor de încuscrire. La aceste informaţii, astăzi publice, se adaugă pentru mine lectura unor însemnări a lui Groza care, la ziua de 30 decembrie 1947 scrie mai întâi despre bărbierul său Max pe care şi-l adusese special de la Deva ca să-i dea cu perdaf şi să-l radă în Bucureşti şi apoi, abia, despre fostul rege care a acceptat trocul. Precum şi documentele pe care le-am studiat pentru cartea mea “Romanul unei zile mari” din care rezultă că, dirijat de ofiţerul Vergotti care nu avea numai funcţia de aghiotant pe lângă regina mamă, ci acoperea servicii mai intime, un pictor olandez pe nume Vermheren specializat la galeriile Uffizi din Florenţa, făcea copii după colecţia de picturi, locuind vreme îndelungă la Peleş. În acest scop, fuseseră aduse, sub motivul restaurării, chiar şi valori din palatul de la Bucureşti, fapt pentru care nu se mai ştie chiar exact dacă nu cumva au rămas aici copiile, iar originalele de patrimoniu naţional au ajuns în exil.
Dar, chiar dezamăgindu-ne, toate acestea se iartă într-un context istoric atât de larg, când cei din generaţia mea am ajuns să mulţumim Domnului pentru mulţii ani de viaţă pe care am apucat să-i trăim. Indignarea o produc actele recente de ingratitudine faţă de poporul pe care nu întotdeauna l-ai servit cum trebuie şi care nu ţi-e obligat cu nimic din ceea ce revendici tu. Şi nici nu foloseşte cu nimic din ceea ce, meschin şi apucător, tu strângi numai pentru familia ta, chiar aşa dezavuată cum este prin încuscririle recente. Chestia cu lobby-ul la casele princiare e o gogoaşă mai umflată decât preţul de inflaţie al eurolui; gogoaşă care nu a făcut decât să plătească familiei călătorii de plăcere. Iar inconsecvenţa chiar şi faţă de această pistă falsă, inconsecvenţă produsă recent prin ruperea de ramura Hohenzollern-Siegmaringen, este şi mai semnificativă.
Pentru că, sau te lauzi că serveşti ţara influenţându-i pe verişorii tăi europeni (care, fie vorba-ntre noi, în majoritate, nu au nici o influenţă nici măcar pentru ei înşişi) şi atunci nu renunţi la rubedenii; sau recunoşti că ai cerut de la guvern bani degeaba pentru călătorii la cei de care te rupi astăzi. Iar, când mai faci caz şi de dorinţa testamentară a lui Ferdinant întregitorul, pe care ai neglijat-o total când i s-a împlinit termenul de optzeci de ani, dar îţi aminteşti de ea astăzi, după zece ani de neglijare, atunci, iartă-mă bădie, dar cred că-mi arunci praf în ochi!… Asta e urât la vârsta noastră, când ne-ai mai produs şi alte dezamăgiri despre care am vorbit. Ba, aş îndrăzni să spun că e chiar meschinărie şi sfidare să faci numărarea celor optzeci de ani, alias nouăzeci, tot a la Pristanda, chiar şi când e vorba de o dorinţă a augustului tău bunic, rostită ca gând sincer pentru România Mare! Înseamnă că eşti lipsit de onor şi îţi permiţi să măsluieşti cifrele şi faţă de memoria lui Ferdinant, dar şi faţă de Ţara care se sacrificase în Războiul de Reîntregire.
Faptele sunt evidente: Acum zece ani, când îi cereai şefului Casei de Hohenzollern să albăstrească sângele lui ginerică trecându-l pe la Vehringen, nu te interesa că se împlinea termenul cerut de al doilea rege al României. Atunci te interesa să speli biografia unui personaj contestat chiar de vechii tăi colaboratori şi, pentru asta, apelai la “vărul” de la Siegmaringen. Care văr, după declaraţiile propriului său fiu, suferea de demenţă senilă şi, cine ştie care dintre simbriaşii lui, a inventat Vehringenul ca o glumă proastă. Acum, că te-ai văzut cu sacii în căruţă şi ai călcat în picioare chiar legea salică, te rupi!…
Păi, ştii de ce te rupi? Dacă nu ştii, ţi-o spun eu: Pentru că, după această lege salică, dacă nu ai urmaşi pe linie bărbătească, un alt Hohenzollern-Siegmaringen va veni dinafară, exact cum a venit şi augustul bunic Ferdinand, iar Margareta nu mai domneşte peste palatul Elisabeta. Ceea ce înseamnă că nici Duda nu mai are ce servicii credincioase să-ţi facă. Şi, astfel, numai şi numai din acest motiv, măria ta şi-a amintit cu zece ani mai târziu de dorinţa testamentară a lui Ferdinand şi a hotărât să se rupă de faimoasa ramură germană, singura garanţie a nobleţei tale!
Majestate, pe mine nu mă deranjează. Că e salică sau nesalică, povestea asta se va desfăşura pe aceeaşi scenă îngustă, lipsită de orice dimensiune naţională, pe care actorul Duda, ca-n toate marile sale roluri, duce tava.
Dar dacă ai hotărât să te rupi de cele mai apropiate rude prin care ne garantai lobby-ul european, atunci fii mărinimos, măria ta, şi dă înapoi banii pe care i-aţi luat ani şi ani de la guvernul român. Care, la rândul său, i-a luat de la contribuabilul român căruia, fostul tău tron în care nu te-a aşezat nimeni, niciodată, îi foloseşte astăzi doar la piciorul de lemn.
De ce nu vrei să rămâi un decor frumos?… De ce o zbârceşti, majestate, la bătrâneţe?!
Corneliu Leu
Casa Scriitorilor
DIN NOU DESPRE CASA SCRIITORILOR , NUMITA SI CASA MONTEORU
Stimată „confrate” Aura Christi,
Vă felicit pentru demersurile privind sediul Uniunii Scriitorilor care, precizez de la început: Nu este un sediu de birouri, ci o complexă instituţie care face parte nu numai din istoria, ci chiar din prezentul vieţii culturale a unei naţiuni cum am dori noi să ne afirmăm.
Sigur că, fiind un înrăit batran (ba chiar cred ca am ramas singurul membru fondator al Uniunii Scriitorilor, fapt amanuntit in recenta mea carte „Afinitati elective„), unii ar putea crede că e vorba doar de dorinta mea de chefliu caruia ii lipseste profund localul de la Casa Scriitorilor si care, la fiecare Adunare Generala, am cerut in mod vehement măcar restaurantul ce „este proprietatea noastra indiviză, construit şi reconstruit cu banii noştri”, ai scriitorilor. Cum, de altfel şi Casa Monteoru a fost restaurată sub preşedinţiile lui Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Mihai Beniuc, Demostene Botez, Zaharia Stancu, Virgil Teodorescu, aceştia semnând şi statele pentru pensia viageră pe care au încasat-o de la noi moştenitorii Catargi-Monteoru.
Dar conceptul de “CASĂ A SCRIITORILOR” este altceva şi dacă mă veţi întreba ce anume, vă voi răspunde : Exact ce au reuşit să distrugă conducerile postdecembriste ale Uniunii scriitorilor.
În tradiţia noastră, Casa Scriitorilor este echivalentă cu orice mare instituţie culturală cu care se mândresc toate capitalele lumii. Este un depozitar de istorie literară, ca orice muzeu şi un factor activ de viaţă literară, ca orice instituţie de cultură deschisă publicului contemporan pentru a-l ţine la curent cu creaţiile, preocupările şi demersurile publice în cadrul unuia sau mai multor domenii artistice. Ea se trage din tradiţia noastră de “operă culturală publică” ce vine de la Golescu la Kogălniceanu, la Junimişti, la Duiliu Zamfirescu, la Nicolae Iorga, la Octavian Goga. Iar, în perioada modernă, se configurează la un nivel atât de bine instituţionalizat încât corespunde şi astăzi, încă din perioada interbelică. Este vorba de anii în care, scriitori de valoare ca Minulescu, Rebreanu, Petrovici, Victor Ion Popa, dar şi foarte mulţi alţii în diverse oraşe din ţară, au depăşit faza de a conduce gazete, care erau şi ele un coagulant al vieţii culturale şi s-au implicat în organizarea de mari acţiuni şi mari instituţiiii de politici culturale, sau direcţii generale ale ministerului care odată se chema “al Cultelor şi Artelor“. Prin succesul acţiunilor lor, toate acestea au încurajat iniţiativa din anii ’30 a Societăţii Scriitorilor Români de a strădui, pune umărul şi aduce contribuţia pentru a se construi in Bucureşti o Casă a Scriitorilor. Menită să fie atât un sprijin de breaslă acordat scriitorilor, cât şi un centru cultural specific municipiului, asigurând desfăşurarea unei vieţi literare complexe în contextul unei largi culturi româneşti care se afirma, aşa cum asigurau toate marile centre culturale din Capitalele europene.
Că vicisitudinile istoriei au făcut ca scriitorii să poată realiza aşa ceva de abia după război, adică după 20 de ani, sub regim communist, plătind tribut prin politizare şi ideologizare, dar obţinând treptat unele drepturi ca: mai multe reviste, mai multe edituri, constante lansări şi întâlniri cu publicul, dezbateri în cenaclurile lor şi sprijin acordat altor cenacluri, iar Casa Scriitorilor a devenit un centru de manifestări literare, de expoziţii, de întâlniri între generaţii, nu înseamnă că acum, în 2010, trebuie să aruncăm acestea la coş. Democraţia, libertatea, ar fi trebuit să aducă o mare creştere a activităţilor şi prestigiului unei asemenea instituţii culturale care nu poate fi tratată numai ca o cantină (cu merite certe în hrănirea şi fizică şi spirituală a boemei artistice care doar astfel a putut dăinui), pentru ca, până la urmă, conducerile actuale să o desfiinţeze şi pe aceasta, închiriind-o sub pretextul de a aduce bani pentru lefurile funcţionarilor Uniunii.
Scriitorul roman nu are neapărată nevoie de lefuri pentru funcţionarii care să-l administreze. Cu experienţa pe care o am până şi astăzi în conducerea unei organizaţii de utilitate publică, aş îndrăzni chiar să spun că această muncă s-ar putea realiza şi obşteşte. Ci scriitorul roman are nevoie de un spaţiu în care să se manifeste si să se afirme, un spaţiu prin care să iasă în viaţa publică, un spaţiu unde să schimbe idei şi să pornească iniţiative culturale, un loc care să devină, aşa cum devenise cândva, EMBLEMA UNEI VIEŢI LITERARE ÎN CAPITALA ROMÂNIEI, tocmai ca o contribuţie a scriitorilor la întărirea identităţii noastre culturale.
Concluzia mea sceptică despre faptul ca suntem şi inconştienţi votând oameni care şi-au demonstrat cu consecvenţă spiritul dizolvant-antisocial ducând la faliment chiar şi partide politice, dar suntem şi folosiţi ca massă de votare pentru o gaşcă ce nu ţine seama de nici un interes scriitoricesc, este confirmată atât de nepăsarea vreme de două decenii, până la deteriorare completă a acestei instituţii naţionale care era Casa Scriitorilor, cât şi de indolenţa prin care se acceptă astăzi a ne fi luat patrimoniul comun, facut cu banii si stradania a generatii de scriitori. Nu este vorba numai de o clădire de zidărie, ci de o instituţie construită prin strădania multor talente, a multor minţi creatoare şi a unui complex de politici culturale pe care istoria le consemnează cu frumoasele sau mai puţin frumoasele lor aspecte.
Este vorba, deci, de Casa Scriitorilor, care este mult mai importantă decât sediul Uniunii scriitorilor, având caracter emblematic pentru o întreagă cultură. Ea, ca şi multe laturi instituţionale ale Uniunii scriitorilor, a fost distrusă treptat prin politicile inconştiente ale celor care s-au perindat la conducere, iar acum se află în faţa actului criminal de desfiinţare totală. Cer permisiunea câtorva elemente de reconstituire a datelor problemei şi fixării ideilor ei:
„Casa scriitorilor” – concepută ca un club de breaslă, loc de dialog, cunoaştere, înţelegere solidară, manifestări publice şi petrecere, spaţiu de socializare a vieţii de obşte nu neapărat după intenţiile partinice ale celor care au instituit-o (blestemul acesta existând şi acum, fiindcă tot intenţii partinice exprimă spiritul clientelar de astăzi), este mai mult decât o instituţie şi un sediu. Ea reprezintă un întreg climat cu toate meandrele lui, cu triumfalismul şi undergroundul vieţii literare, cu tot depozitul de amintiri impregnate de cele mai sclipitoare existenţe artistice a mai mult de trei generaţii, lucru care pentru oricare literatură a lumii se constituie atât în tradiţie orală, cât şi în rafturi întregi de memorialistică ce îmbogăţesc şi completează fenomenul culturii scrise din orice limbă.
Este normal ca pentru mine şi pentru încă alte serii şi generaţii de scriitori venite după mine, cei patruzeci de ani în care ne-am tot perindat pe acolo, şi la bune şi la rele, să trezească nostalgii. De asta, de câte ori s-a ales o nouă conducere a Uniunii Scriitorilor eu am strigat şi am cerut, chiar şi în scris, păstrarea şi reabilitarea acestui mediu şi intelectual şi boem, şi grav şi cu inteligentă glumă, şi de elegantă discuţie şi de amuzament chefliu, dar întotdeauna de la un anume nivel în sus, conform bunei tradiţii a saloanelor literare şi a cafenelei artistice de oriunde din lume. Nu era vorba de sediul Uniunii Scriitorilor, de birourile din care ei să ne conducă luându-şi partea grasă a bucatelor; eram obişnuiţi cu asta de la toate conducerile care s-au perindat şi înainte şi după. Era vorba de încărcătura unei întregi istorii literare care trebuia permanentizată prin conceptul ce se înrădăcinase de CASĂ A SCRIITORILOR. Cunoscută de toţi ca un mic Parnas. Şi nu datorită faptului că preţurile de cârciumă erau destul de ieftine tocmai pentru că (să se ştie asta!) alte cheltuieli erau suportate din bani luaţi de la noi mai înainte. Erau preţuri mai mici nu fiindca ni s-ar fi dat de pomană, ci fiindcă regia o plăteam noi, din cotizaţiile şi reţinerile din onorarii, cum se întâmplă în orice club civilizat.
Precum saloanele pariziene de pe vremuri, această Casă ajunsese cunoscută ca un loc în care discuţia era scânteietoare, iar atmosfera era dăruită cu imaginaţie artistică pe măsura numelor unu şi unu care frecventau locul, chit că-i supărau pe unii tovarăşi care strâmbau nasul făcând-o pe abstinenţii, nu din principii, ci doar din incapacitatea de a înţelege splendorile vieţii boeme. Ea trebuie văzută în ansamblu şi nu doar ca restaurant, cu toate că şi acesta e important, fiindcă la mesele lui s-au mărturisit proiecte literare, s-au redactat numere întregi din reviste literare, ori chiar s-au pus la cale reviste, antologii, manifestări literare.
Mă opresc aici cu asemenea deplângeri şi evocări ce ar putea continua la infinit, invitându-vă pe ziua de 29 aprilie orele 13,30 la o „rotondă” a Muzeului Literaturii unde voi prezenta un slide-show despre Florin Pucă, cel care, stând la masa lui zi şi noapte, chiar aşteptându-ne să ieşim din şedinţele, dezbaterile, cenaclurile, lansările, juriile, discuţiile pe secţii pe care le aveam (pentru că acestea erau activităţi obşteşti de importanţă pe care le desfăşuram acolo, şi nu cum cred unii că era doar un loc de distracţie), folosea hârtia de ambalaj şi şerveţelele pentru desenele cu care a ilustrat mirific multe volume ale celor din generaţia sa.
Şi, cred că mi-am făcut înţeleasă raţiunea de a nu vorbi nicidecum despre un simplu sediu de birouri, nicidecum despre o oarecare proprietate pe care, şi aceea ar fi grav pentru nişte scriitori săraci să o pierdem; ci, despre cu totul altceva: Despre criminala nepăsare, a unor oameni care şi-au dorit să vină la putere pentru a-şi face interesele personale; nepăsare privind pierderea în neant a unui capitol întreg din istoria literaturii române. Iar asta este aproape egal cu arderea unor cărţi în piaţa publică.
Fac această afirmaţie, stimată „confrate”, cu toată tăria. Şi nu mă sperie faptul că, Dumneavoastră, care aţi avut această iniţiativă, aţi fost ameninţată, iar cu alţi confraţi (pe doi, i-am văzut eu retrăgându-se chiar din faţa mea şi rugându-mă să uit că au contestat actuala conducere) nici nu-mi pot da seama ce mijloace de intimdare sau de cumpărare au folosit ca să-i facă să tacă. Nu mă tem să afirm că spiritul clientelar este evident până la a păstra loc de pensie pe lista fixă şi funcţie la o altă publicaţie pentru un preferat, care încă nu împlinise vârsta de pensionare de la publicaţia unde lucra, blocându-se astfel locul altora care ar fi meritat aceasta mult mai mult decât respectivul care are o operă încă incongruentă la această vârstă de pensie. Este vorba de oameni care au fost (ca şi acum unii) mai mult membri ai Uniunii scriitorilor decât scriitori; adică mai mult solicitanţi de mici (sau, pentru „cei aleşi” chiar mari) avantaje care decurg din acest statut, decât oameni de condei adevărat şi truditori ai literelor care, aşa cum se întâmplă în formele asociative din străinătate, chiar să aducă bani pentru obşte. Nu mă tem nici să spun că, indusă de la partidele pe care, cu un consecvent spirit dizolvant le-au ajutat să eşueze şi să falimenteze, demagogia unor promisiuni totalmente nerespectate se manifestă cu evidenţă în multe probleme administrativ-financiare cu funcţionari plătiţi degeaba într-un sector care, iată cazul de faţă: nu fac nimic. Şi încă un exemplu, doar, cu casa de la mare care este construită cu banii noştri, a cel puţin trei generaţii de membri, fapt pentru care scriitorii ar trebui să aibă tarife corespunzătoare. Fiindcă la alegerile de dinaintea prezentei legislaturi am cerut vehement lucrul acesta, vreme de doi ani ele s-au micşorat, pentru ca în următorii doi ani, când se putea şterge din memorie promisiunea făcută de cei aleşi, să înregistreze creşteri chiar mai mari decât la hotelurile din jur.
Evident lucru, deci: Nu mai avem a ne aştepta din partea lor la înţelegerea faptului că scriitorii au ales unii oameni în această conducere care, nu numai să le administreze cum trebuie şi să le apere patrimoniul, ci tocmai în speranţa de a-l mări aducându-le o cât de mică uşurare, dacă nu a traiului, măcar a posibilităţilor de manifestare profesională. Aceşti oameni s-au dovedit incapabili.
În ce mă priveşte, am încercat de mai multe ori să atrag atenţia asupra acestui patrimoniu şi m-am trezit, exact ca acum, în faţa unor afirmaţii ale responsabililor administrativi că „nu se găsesc actele respective”. De exemplu, pe când tocmeam un loc de casă în Poiana Ţapului, vizitându-l pe Cezar Petrescu la vila sa din Buşteni, am aflat că el a dobândit terenul şi şi-a construit-o concomitent cu o altă vilă, mai mare şi mai încăpătoare, fiindcă era făcută pentru toţi scriitorii, cu banii Societăţii Scriitorilor din România. Era momentul împroprietăririi veteranilor de după primul război mondial. Cezar Petrescu publicase repetate ediţii din „Intunecare” şi a cutezat să-şi ia construcţia pe cont propriu. Alţi scriitori, mai modeşti, s-au mulţumit să cotizeze la o casă de creaţie de camerele căreia să beneficieze pe rând. Casa s-a construit în pragul celui de al doilea război mondial, a rămas de izbelişte, a venit apoi şi bolşevismul. Pentru toate artele, ca şi la sindicate, s-au dat locuri de cazare în Sinaia şi pe Cumpătu, iar clădirea respectivă a devenit sediul primăriei din Buşteni. Aflând lucrul acesta, prin anii 60-70, am tot impulsionat secretariatul Uniunii să facă demersuri de recuperare, dar mi s-a răspuns întotdeauna că nu s-au găsit actele. E drept că nici interesul nu era prea mare, Ministerul Culturii administrând rezonabil vilele de pe Cumpătu dar, fiindcă era vorba de o „casă a scriitorilor” în Buşteni, Ben Corlaciu care era directorul Casei Scriitorilor din Bucureşti s-a dus să facă investigaţii, dar a venit cu acelaşi răspuns: Nu se găsesc actele, primăria e proprietar… Peste ceva vreme, Eugen Barbu care avea simţurile ascuţite din gazetăria de gâlceavă îmi spune că avem un nou vecin: Ben Corlaciu s-a instalat mai spre margine. De la cine a cumpărat? – am întrebat eu fiindcă puteam astfel să fixez locul cunoscându-mi vecinii. Dar Barbu de asta mă şi informase, pentru că, insinuant, aştepta să-mi dea răspunsul: Nu ştiu dacă a cumpărat; se pare că a primit-o-n folosinţă de la primărie. Prin anii ’80, când am devenit mai săraci, l-am îndemnat pe Traian Iancu să mai caute, dar tot nu s-au găsit actele, cu toate că eu ştiu prea bine că, la unificarea prin care s-a constituit Uniunea Scriitorilor, SSR a venit nu numai cu toată arhiva, dar şi cu unicul funcţionar administrativ pe care îşi permitea să-l plătească, cel care îi ţinea toate actele, pe numele său Răzăşanu şi cu un avocat Şaraga, care, fiind din familia editorului, dădea asistenţă juridică pentru scriitori.
Precizez că nu e nici o aluzie amintirea asta cu „pierderea actelor”. Ar putea fi cel mult o alegorie fiindcă noi toţi le-am cunocut bine pe „prinţese”, adică cele două bătrâne descendente Monteoru-Catargi (nu e vorba de Lascăr Catargi, ci de Lăscăruş care s-a căsătorit cu o moştenitoare Monteoru); le-am cunoscut convieţuind cu ele în această casă, unde aveau păstrat un apartament pe viaţă, mâncau la cantina noastră iar, când Eugen Jebeleanu, directorul Casei, aducea câte un film sau spectacol, ele intrau în sala oglinzilor chiar pe uşa care se deschidea de acolo spre apartamentul lor. Din câte ştiu, pentru că bătrânul prinţ fusese ceva la ARLUS, li se asigura în schimbul tranzacţiei o pensie viageră. Iar acum, deodată, s-au pierdut toate actele?!… Păcat că nu mai trăieşte Barbu. Poate, cu flerul lui de gazetar de scandal, ar fi insinuat şi astăzi un „se pare că”…
Revin însă la conceptul mai larg, aş îndrăzni să spun chiar de „loc public al unei vieţi literare în desfăşurarea ei” pe care îl exprimă sintagma „Casa Scriitorilor”, pentru că acesta este un drept şi moral şi patrimonial pe care statul civilizat trebuie să-l garanteze nu numai obştei artistice ci şi întregului fenomen de afirmare naţională care se desfăşoară prin ea, actului de identitate culturală pe care-l realizează aceasta şi, nu în ultimul rând, interesului mult mai larg, al unui întreg public cititor, atât cât mai avem, pentru tot ce se leagă de alte aspecte ale vieţii artistului decât cele cunoscute direct prin operă. De la salonul de societate literară care s-a instituţionalizat şi la noi prin însuşi Palatul pe care l-a construit Golescul în centrul Bucureştilor, la cafeneaua literară, la cenaclurile cu sedii fixe în jurul revistelor sau al unor personalităţi, acest concept, fie că s-a chemat „Junimea”, fie că s-a chemat „Zburătorul”, fie că s-a chemat „Lăptăria lui Enache” de unde au explodat avangardiştii de seamă ai Europei, fie că a fost „Terasa Oteteleşanu” sau „Capşa”, viaţa literară s-a extins şi, în benefica perioadă când preşedintele scriitorilor se alegea nu pe mai mult de un an, chiar dacă făceau schimb Sadoveanu cu Rebreanu, ideea de continuitate a acestei activităţi în perioada interbelică era de A SE CONSTRUI O CASĂ A SCRIITORILOR. Secretar general fusese la începuturi Mihail Sorbul, iar în anii din urmă folcloristul Gr.T.Niculescu-Varone, a căror misiune era să găsească modalităţi de mărire a patrimoniului, de contribuţii şi de subvenţii pentru construirea în Bucureşti a Casei Scriitorilor. A fost stabilit şi un loc, nu ştiu dacă prin cumpărare ori obţinut de la Primăria Capitalei şi au fost chiar publicate în reviste unul sau mai multe proiecte privind acest edificiu. Era vorba, deci, de un edificiu necesar care să adăpostească material instituţia Casei Scriitorilor pe care, în evoluţia ei firească, viaţa literară o crease deja din punct de vedere spiritual. Cred că am văzut undeva chiar şi o ştire de ziar care consemna evenimentul punerii pietrei de temelie sau începerii construcţiei, ceea ce înseamnă că Societatea Scriitorilor Români adunase deja o serie de fonduri care să permită debutul lucrărilor. Apoi… şi în acest caz, tăcere! Pesemne că, tot aşa: S-au pierdut documentele.
După 23 august, Rebreanu fiind bolnav, Victor Eftimiu dă o lovitură cam cum au dat unii în ’89 şi se autoinstalează în fotoliul lui de la Teatrul Naţional; apoi, tot în acest mod, apare ca preşedinte al S.S.R, sediul acesteia fiind în strada Berthelot. Şi iese un scandal la care ia parte şi Arghezi, fiindcă Eftimiu se mută în jumătate din casa respectivă pe motiv că e sinistrat de război în urma bombardării blocului unde-şi avea apartamentul. Cu acest prilej este reafirmată intenţia construirii Casei Scriitorilor, Eftimiu explicând că şi-a permis să locuiască acolo deoarece, pentru sediu tot se va construi respectiva clădire.
Nu ştiu nimic despre clădirea de pe Strada Batiştei. Cred că este o confuzie cu Uniunea Sindicatelor de Artisti, Scriitori, Ziarişti – USAZ care edita vechea „Flacăra” cea mai importantă revistă literară a epocii, alături de „Contemporanul” care avea mai mult caracter academist ideologic. USAZ-ul a ocupat şi el un loc de tranziţie în organizarea scriitoricească şi avea un mare club-cantină la restaurantul „Zissu” de lângă actuala clădire ARCUB, fiind mai larg decât Societatea, subordonând-o oarecum şi punându-i un „din România ” în titulatură, ca să fie şi scriitori de alte naţionalităţi. Iar în 1949, când s-a înfiinţat Uniunea Scriitorilor, i s-a dat drept sediu casa baronului Neumann din str. Romană (Eminescu) nr. 56 unde, după ce sediul s-a mutat în bd. Ana Ipătescu nr.15, a rămas Fondul Literar si cantina scriitorilor. In această perioadă se obţine si Casa Monteoru unde, de prima data se instalează numai Casa Scriitorilor, adică exact cum se plănuise din perioada interbelică, cu săli de club, de conferinţe, de spectacole si lansări de cărţi la care veneau cititori, deci se organizau multe întâlniri cu cititorii; mai funcţionau acolo cenacluri, bibliotecă şi, pe lângă toate acestea, un restaurant; nu cum cred unii că solemna „Casă a Scriitorilor Mihail Sadoveanu” a fost doar cârciuma unor scriitori beţivani. Aşa a funcţionat foarte mulţi ani, ca o instituţie culturală independentă din Capitala României, fără legătură cu sediul Uniunii, ca dovadă că si atunci când a lăsat clădirea din bd. Ana Ipătescu revistelor care se înmulţiseră, Uniunea Scriitorilor s-a mutat în clădirea fostului muzeu „Toma Stelian” de la Şosea şi abia după cutremur, temporar, s-a instalat doar într-o parte din etajul acestei case păstrată şi recondiţionată de mai multe ori pe cheltuiala noastră, ca să nu mai vorbim de amenajarea restaurantului.
După aceea, ieşind „schriitorhii şi poieţii” din graţiile „conducerii de partid şi de stat”, lucrurile s-au degradat treptat: Pe lângă că nici vorbă de alt sediu pentru Uniune, o bună parte din mobilierul proiectat tot de Mincu a fost luată pentru amenajările ce i se făceau lui Ceaşescu la Scroviştea, mai multe case de creaţie din provincie (care, la început, au făcut parte din ansamblul conceput drept Casa Scriitorilor) s-au pierdut, tirajele au început a fi plafonate intrând mai mulţi bani la stat decât la bugetul Fondului literar.
Dar, chiar şi în aceste condiţii, Casa Scriitorilor, ca atare, continua să funcţioneze ca o instituţie separată, ca dovadă că a avut în permaneţă un director. Primul care s-a ocupat de ea, când a fost destinată acestei folosinţe publice, a fost Traian Şelmaru, care era şi secretar al Uniunii şi venise de la „Scânteia” pentru a se îngriji de educaţia tinerilor scriitori. Apoi, spre a o desprinde total de celelate funcţii statutare pe care le avea Uniunea, a fost făcut director Eugen Jebeleanu despre care nu putem spune că doar a schimbat draperiile şi a construit practicabile pentru spectacole de teatru, realizând splendide recitaluri de poezie care deveniseră o tradiţie a Bucureştilor.
Jebeleanu era altceva, el venea din boemă şi avea spiritul contestatar al boemei. Venea din avangardă şi ştia să-i sfideze pe conformişti. Venea din tradiţia vechii Societăţi a Scriitorilor, deci avea în sânge ideea de construcţie a Casei Scriitorilor ca instituţie. Nu degeaba a devenit celebră masa pe care şi-a rezervat-o el la restaurant. Era un loc pe care şi-l lua binemeritat după ce stătuse la Capşa pe locurile de rând, respectându-le pe cele de frunte unde stăteau corifeii din generaţia dinainte. Jebeleanu venea din tradiţia bucureşteană a marii literaturi interbelice cu simţirile ei de solidaritate scriitoricească în acea Societate a Scriitorilor. Era cu dăruire ahtiat să caute tineri, să-i ajute şi să-i lanseze. Nu numai despre noi ăştia mai mici, dar şi despre unii care ni se păreau a fi din generaţia lui, precum Dimitrie Stelaru sau Mihu Dragomir, aflam că el îi lansase şi îi adusese în literatură. Jebeleanu venea din acea Societate care era un fel de perlă cu multe carate ale unor personalităţi distincte printre alte asociaţii profesionale stimulate de legea interbelică „a Breslelor”, care conferea profesiilor un caracter cooperatist de conlucrare, într-ajutorare şi valorificare a capacităţilor profesionale după modelul Europei, în vreme ce Mihai Beniuc, care pusese mâinile doar pe frâiele Uniunii scriitorilor (Sadoveanu le era preşedinte amândurora) venea din diplomaţie de la Moscova unde era la modă colhozul grosier şi unificator, nu asocierea liber-profesională.
Aşa că Jebeleanu a venit la conducerea Casei Scriitorilor cu asemenea idei, după ce fusese promotor în obţinerea altor drepturi: Întâi tarifele de onorarii, apoi Fondul literar şi întreaga Lege a Drepturilor de Autor, apoi extinderea acesteia la drepturile de moştenitor de autor. El era format în spiritul de lider care face ceva pentru obşte şi nu doar o „conduce” ca un fel de curea de transmisie cu adevărata conducere care era la partidul unic; iar pe noi, tinerii, nu numai că ne publica, dar, când făceam vreun chef sau vreo altă trăznaie, ne şi apăra de criticile tovărăşeşti care se lăsau cu sancţiuni. Bărbat frumos fiind, el le punea la punct pe politrucele acelor vremuri, femei cu accent neautohton şi mustăţi de foliculină, care voiau să ne aplice educaţie comsomolistă. În plus, fiind prieten cu pictori şi compozitori (chiar căsătorit cu una dintre cele două mari graficiene: surorile Cordescu) şi cu Ghiţă Dinu – splendidul suprarealist Stephan Roll – şi el director al unei instituţii bucureştene emblematice: Casa Ziariştilor, celebră pentru baluri şi reuniuni artistice, a impus un spirit de conlucrare şi de confrerie artistică prin frumoasele tradiţii ale boemei dintotdeauna în sensul cel mai bun al emulaţiei artistice prin prietenie.
Aşadar, chiar dacă s-a realizat material sub comunişti, Casa Scriitorilor demonstra astfel dezvoltarea unor tradiţii pe care nimeni nu are dreptul să le anihileze. După Jebeleanu, a fost director, cum am spus, Ben Corlaciu care tot la el se ducea să ceară sprijin; şi apoi a venit Haralamb Zincă, ocupându-se mai mult de conferinţe educaţionale, cum învăţase în armata roşie cu care revenise în ţară. Dar nu putem spune că existenţa socială a scriitorimii, nevoia de comunicare ce ne macină şi astăzi, nu au fost servite având o asemenea instituţie activă.
Prin toate acestea, cred că e clară diferenţa dintre pierderea unui sediu al unei asociaţii profesionale, fie ea şi centrală, ai cărei conducători consideră că interesele personale şi le pot face de oriunde sau oricum şi acceptă iresponsabil această pierdere. Pentru că este vorba despre pierderea unei instituţii naţionale devenită în timp, prin însăşi dezvoltarea unor acte care ne dau identitate culturală.
Lipsa de reacţie şi spălarea pe mâini a celor care ar fi trebuit nu numai să păstreze cu dinţii, dar să dezvolte continuu funcţiile unei asemenea instituţii, ne dă tot dreptul să fim bănuitori cu această poveste. Dar nu printr-un asemenea climat de neîncredere şi sforărie măruntă se pot rezolva lucrurile. În contextul în care România a ajuns să nu mai aibă decât cultura cu care să poată defila în faţa omenirii, pe de o parte, iar, pe de alta, în contextul unei Uniuni Europene unde problema identităţii culturale şi a factorilor care o determină, o adâncesc şi o răspândesc este una de prim ordin, cred că pentru salvarea acestei situaţii avem dreptul de a ne adresa tuturor forurilor internaţionale. Chiar şi la UNESCO unde avem un reprezentat, foarte bun cunoscător al problemei.
Adică, ar putea fi un atât de bun cunoscător încât, sau ştie să-şi rezolve problemele de acasă, sau va trebui să avertizăm noi UNESCO asupra spiritului dizolvant despre care vorbeam mai sus în materie de partid, ca nu cumva să devină dizolvant şi pentru alte culturi. Pentru că, aşa cum pe plan naţional s-ar putea pierde o instituţie precum Casa Scriitorilor, dacă vom contamina lumea cu spiritul nostru dizolvant, mâine va ajunge boala şi la o instituţie precum UNESCO.
Oricum şi cu orice risc, eu lansez către toţi confraţii un apel la atitudine fermă, la delimitare categorică faţa de o asemenea conducere, la refuzul de a-i mai recunoaşte funcţii reprezentative pentru obşte. Şi Vă felicit încă o dată pentru faptul de a fi pus pe tapet acest aspect nou al spinoaselor noastre probleme!
Corneliu LEU
5 aprilie 2010
P.S. In ce priveste explicatia ulterioara a Domnului N. Manolescu pe care, formal, o suspectez de antedatare şi de evidente neglijenţe stilistice, constat că, în fond, răfuiala Domniei Sale este mai mult cu vocile şi presa care deplâng pierderea Casei Scriitorilor, decât cu adevăraţii adversari: Cei care vor să ne-o ia minţind că a fost „cedata cu pistolul pus de sovietici la tâmplă” când Lăscăruş Catargi (şi nu marele Lascăr, cum lasă chiar textul lui N.M. a se face confuzia) era chiar vicepreşedinte al A.R.L.U.S, iniţiale care înseamnă „ marea prietenie cu sovieticii”.
După părerea mea, nu este decât o şmecherie avocăţească fiindcă, în 1949, când prinţul vicepreşedinte ARLUS a făcut donaţia contra multor clauze prevăzând răsplătiri viagere şi de altă natură, acest mare edificiu intra sub incidenţa legii naţionalizarii care nu-i dădea nimic in schimb. Deci, donaţia a fost acceptată de guvernanţii vremii, ca o excepţie pentru a-l răsplăti pe acest prinţ prieten al Marii Uniuni Sovietice, cel puţin cu o pensie viageră şi cu bucatele de la restaurantul făcut şi întreţinut pe banii noştri. Dacă nu chiar cu mai multe. Şi, în ori ce caz, în mod cu totul deosebit de toţi cei naţionalizaţi, adică întreaga clasă năpăstuită, oameni de prestigiu naţional care, dacă nu reuşiseră să ajungă în străinătate, ajungeau sigur la puşcărie. În timp ce Lascăruş rămânea bine mersi în palatul lui şi întreţinut pe banii noştri, ai scriitorilor.
Este o minciună pe care Primăria Capitalei se face vinovată că a acceptat-o; deci Uniunea ar trebui să dea în judecată cel puţin Primăria. Trebuie sesizat de asemenea Avocatul Poporului in numele personal al câtorva mii de scriitori şi, dacă nu se obţine recurs în anulare, mers mai departe la orice formă internaţională de justiţie. (C.L.)
FEMEIA, FIE EA REGINĂ…
FEMEIA, FIE EA REGINĂ…
roman de Corneliu LEU
Fire creatoare, frumos cultivată intelectual, camaradă până la a refuza în relaţiile private protocolul regal, inventivă şi de-o graţie artistică ce trezea admiraţia articolelor şi însemnărilor unor mari personalităţi ale epocii ca Pierre Loti, Mark Twain, Van Gogh, Guy de Maupassant, Charles Gounod, Frederic Mistral, Sarah Bernard, Leconte de Lisle, Sully Proudhomme, a lui Emile Gale care i-a dedicat vaze-bijuterii, a companiei “His Master’s Voice” care a făcut cu ea primele înregistrări de poezie, a mişcărilor feministe din America – Regina Elisabeta a României, spirit deschis ca gândire şi îmbrăţişând idei mult mai liberale decât îi permitea condiţia monarhică, a avut o căsnicie şi nefericită, prin moartea singurului ei copil, dar şi neînţeleasă, prin faptul că soţul ei Carol, după părerea altui cap încoronat, împărăteasa Austro-Ungariei: “…este, acest rege, cea mai prozaică fiinţă din câte există şi între ei se casca o mare prăpastie”… Pe această temă, a unei drame asemănată azi celei a Prinţesei Daiana, dar petrecându-se într-o epocă în care, în loc de paparazzi erau gravorii iar, în loc de tabloidele cu Daiana, cronicile mondene europene se concentrau pe regina României, noul roman al lui Corneliu Leu prezintă ”cronica apocrifã a unei iubiri imaginate” dintre regină şi superbul veşnic revoluţionar, cel care, în ciuda augustului ei soţ, îi dă satisfacţia impunerii unor politici liberale. Prilej de meditaţie asupra ideilor de „compromis politic”, acest roman surprinde printr-un epilog în care urmaşa la tronul ei, Regina Maria, tot printr-un asemenea love-story, aduce o mare contribuţie la politicile liberale de înfăptuire a României Mari.
Descarcare partiala: Apasa aici
Comenzi: Apasa aici
Vă urez Crăciun fericit şi vă pun în pom – ca premieră absolută numai şi numai pentru Domniile Voastre, deoarece aparitia va fi in 2010
FEMEIA FIE EA REGINA (descarcare partiala dupa Craciun in format PDF)
Fire creatoare, frumos cultivată intelectual, camaradă până la a refuza în relaţiile private protocolul regal, inventivă şi de-o graţie artistică ce trezea admiraţia unor mari personalităţi ale epocii ca Pierre Loti, Mark Twain, Van Gogh, Guy de Maupassant, Charles Gounod, Frederic Mistral, Sarah Bernard, Leconte de Lisle, Sully Proudhomme, etc; deschisă ca gândire şi îmbrăţişând idei mult mai liberale decât îi permitea condiţia monarhică, regina Elisabeta a României a avut o căsnicie şi nefericită, prin moartea singurului ei copil, dar şi neînţeleasă, prin faptul că soţul ei Carol, după părerea altui cap încoronat, împărăteasa Austro-Ungariei: “…este, acest rege, cea mai prozaică fiinţă din câte există şi între ei se casca o mare prăpastie”… Pe această temă, a unei drame asemănată celei a Prinţesei Daiana, dar într-o epocă în care, în loc de paparazzi erau gravorii iar, în loc de tabloide, cronicile mondene europene se concentrau pe regina României, noul roman al lui Corneliu Leu prezintă ”cronica apocrifã a unei iubiri imaginate” dintre regină şi cel care, în ciuda soţului ei, îi dă satisfacţia impunerii unor politici liberale. Prilej de meditaţie asupra ideilor de „compromis politic”, acest roman surprinde printr-un epilog în care urmaşa la tron, regina Maria, tot printr-un asemenea love-story aduce o mare contribuţie la politicile liberale de înfăptuire a României Mari.
UN EPILOG LA CREDINŢA-N MERITOCRAŢIE sau : DESPRE ABANDONUL DIN DECEMBRIE
Am tiparit zilele acestea, difuzând ca supliment al revistei “Albina românească” o parte ultimă, ca un fel de concluzii la însemnările DESPRE MERITOCRAŢIE, publicate sau predate în mai multi ani, pe care le-am adunat într-o carte. Am ezitat să le spun “concluzii” deoarece ele aveau conţinutul referitor la nişte adevăruri din vara lui 2008 şi mi-am tot propus să le aduc la zi. Când le-am citit, însă, pentru tipar, am constatat că sunt la fel de valabile şi astăzi, aşa că le-am publicat ca atare, în contextul în care, pentru onestul intelectual român de clasă medie, bunul simţ încă este o necesitate visată, alergia la necinste făţişă şi demagogie este încă o traumă, iar dezinteresul pentru el şi interesul strict egoist al celor care, după caz, când îi cerşesc, când îi înşeală votul, este cauza gravului impas social pe care îl trăieşte. Am tipărit, deci, această încheiere la suita de articole pe tema aprofundării democraţiei noastre, dar nu ma aşteptam să o difuzez tocmai într-o perioadă de abandon cum este acest Decembrie. Abandon în sensul că nu mai ai timp nici să faci ce n-ai făcut pe parcursul anului, nici să refaci ce ai făcut prost şi, în cel mai bun caz, te gândeşti pentru un transfer spre anul următor iar, în cel mai rău, renunţi cu amărăciune.
Încerc să mă explic : La douăzeci de ani, pot să se năpustească asupra ta toate relele de pe lume ! Ai curajul să le înfrunţi pentru că ştii că de-abia închei luna ianuarie a vieţii tale si că ai un aliat în întreg timpul celor încă unsprezece luni prin care-ţi treci anoptimpurile vieţii. Când am fost arestat în procesul vărului meu, arhiepiscopul diasporei româneşti care a fost răpit de KGB din mijlocul enoriaşilor săi şi adus în ţară spre a fi condamnat la moarte, mă învârteam în celula din puşcăria specială pe care o amenajase securitatea pe Dealul Spirii, într-o parte din vechile depozite ale Arhivelor Statului şi alta din Arsenalul Armatei şi scriam cărţi în minte memorându-le bine, ca să le pot transcrie când voi ajunge în libertate. Nu pot deloc să spun că nu-mi păsa; mă chinuia perspectiva pe care mi-o dădeau anchetatorii spunându-mi că încadrarea penală a culpei mele este între opt şi doisprezece ani dar, făcându-mi realist socoteala la jumătatea încadrării pedepsei, îmi spuneam că voi ieşi la treizecişidoi de ani, deci voi avea înainte o bună parte din viaţă ca să recuperez şi facultate, şi literatură, şi amorurile de care fusesem rupt brutal. Era o consolare, pentru că aveam perspectiva să scap cam într-un aprilie-mai al vieţii mele, îmi mai rămânea chiar şi o bucăţică de primăvară, apoi toată vara bogată şi darnică, pentru ca, uitând necazurile tinereţii mele sub vremi, să ajung să mă bucur de toate roadele toamnei cu păr albit. Asta era perspectiva mea optimistă, care mă ţinea pe picioarele ce mărşăluiau zeci de kilometri pe zi în spaţiul acela de 2,5 metri pătraţi, dominat de automatismul ambulatoriu pe care mi-l impuneam ca să-mi scriu în minte cărţile.
Era, deci, vorba de o perspectiva. Pe când acuma, şi în luna calendaristică a lui decembrie, şi aflat ca vârstă în plin decembrie, ce perspectivă mai pot avea când o parte dintre concetăţenii mei – indiferent ce părere aş avea eu despre această parte – când credeam bietul de mine că mi se termină condamnarea ultimilor cinci ani, îmi pune cătuşele ca unui evadat ce trebuie din nou judecat; şi mă condamnă la încă cinci ani de guvernare Băsescu ?!… Ce perspectivă mai am eu, ce perspectivă mai are biata mea ţară adusă la disperarea hoţiei pe faţă care ne spoliază viaţa pe zi ce trece, ce perspectivă mai are democraţia românească pe care, o existenţă prin simplă mimare, cu perfidie asiatică de gen « important e numele Putin, nu funcţia pe care el o ocupă », duce în derizoriu această democraţie, o trădează şi o înjoseşte din ce în ce mai mult ?!…
Cei ce m-au condamnat la asta, de abia peste vreo doi ani îşi vor da seama, cu regret, de ceea ce le spun eu aici. Îşi vor da seama în momentul când, ajungând la un număr mai mic de locuri în Parlament prin minciuna că, de la cheltuielile celor 200 de parlamentari în plus vine toată sărăcia noastră, cel de care m-au condamnat să fiu prezidat îşi va pune în aplicare a doua parte a maleficului său plan de furt electoral. Adică, fiind vorba de mai puţini parlamentari pe care să-i manipuleze, îşi va asigura o majoritate prin care să-şi întărească tendinţele dictatoriale. Pentru că ăsta a fost tot scopul demagogicului referendum : Îngrădirea democraţiei până la deturnarea ei moscovită, spre şansa lui de a deveni premier când i se va termina mandatul de preşedinte. Norocul meu că atunci voi fi trecut într-o nouă formă de an al existenţei mele, reajungând în primăvara veşnică !…
Pragmatismul, însă, nu ne dă voie să ne lamentăm, ci ne obligă la întrebări prin care să ajungem la soluţii. Iar prima întrebare pe care ne-o punem în disperarea acestei famelice degringolade naţionale nu poate fi alta decât : « Pe ce cale scăpăm de ea ?! » Pe cale politică, bine înţeles, dacă n-ajungem (şi, mai ales ca să nu ajungem) la soluţia disperată a revoltei. Iar calea politică, unde în altă parte se poate căuta, decât în programele partidelor ?! Cauţi un partid cu doctrină clară, meditezi bine dacă această doctrină îţi convine, iar apoi te angajezi cetăţeneşte să lupti pentru ea alături de (în sensul strict literal al celor care se leagă într-un partid) partizanii politici pe care ţi i-ai ales.
Aşa ar fi normal şi firesc în condiţia în care şi cadrul democratic în care trăieşti ar fi normal şi firesc, având cu adevărat partide care se formează prin afinităţi elective pe bază de interese comune ce produc sau promovează o doctrină comună. Or, prin asta, ajungem la o altă întrebare : Există la noi aşa ceva ?
Să începem cu partidul ultimei guvernări pe care am avut-o : guvernarea în care România a ajuns la cea mai mare datorie externă din istoria ei şi pe unul dintre locurile ultime ale ţărilor care au şansa sa iasă din criză. El şi-a luat numele de Democrat şi de Liberal, s-a afiliat, însă, la grupul partidelor populare europene care au doctrină democrat-creştină cam antagonică liberalismului şi, în plus, practică în toate relaţiile sale cu electoratul, un populism agresiv de pură sorginte socialistă. Meritul lui este că, într-adevăr, a reuşit să producă un lider pe măsură în Traian Băsescu, pe care l-a putut opune sau contrapune, sau impune singurului cu adevărat lider postdecembrist care a mai rămas după stingerea lui Corneliu Coposu. Cu relele şi bunele sale, acesta este, desigur, Ion Iliescu, în jurul căruia s-a putut menţine un partid, aşa cum se menţine altul prin Băsescu. Numai că, prin Băsescu nu se menţine un partid de doctrină, ci un partid la fel de labil ca şi liderul său. Un partid traseist, un grup comprandor puternic azi prin demagogie, dar fără Dumnezeu, fără morală, fără vreo nevoie de orientare ideologică sau măcar de meditaţie asupra ei; un comando de putere care, când se va rostogoli nu va mai rămâne nimic decât, poate, nişte averi personale şi nişte îmbogăţiri de familie realizate prin slalomul de la dreapta la stânga într-o totală lipsă şi de principii şi de ştiinţă administrativă. În afara ştiinţei de a crea dihonie socială pentru a trece demagogic peste lipsuri, o ştiinţă a diversiunii pentru care ar fi luat « Magna cum laudae » la cursurile serale PCR.
Metoda nu e nouă, s-a practicat şi la alte case şi nici opozantul principal al PDL nu e deloc străin de ea.
Ajungem astfel la Partidul Social-Democrat care a fost puternic şi unit atâta vreme cât i-a reprezentat pe cei din generaţia lui Ion Iliescu, cu opoziţia lor sinceră la ceea ce se chema ceauşism, cu lecţia prop-agit populistă bine deprinsă spre a se practica atractiv pentru nostalgici, pentru carierişti, pentru cei care şi-au dat seama că nu trebuie să le fie ruşine cu vederile de stânga, pentru ezitanţii care se tem de schimbări prea mari, pentru conformiştii care nu vor să se aventureze şi pentru cei care visează mai mult la leafa sigură decât la libera iniţiativă. Un partid care, deci, îşi are încă electoratul său stabil dar, ca dovadă că acesta îmbătrâneşte odată cu liderul, un partid care nu a mai fost în stare să producă un alt lider cu adevărat locomotivă. Pentru că, spre a nu mai vorbi de inutilul Oliviu Gherman, atât Adrian Năstase cât şi Mircea Geoană au reprezentat mai degrabă funcţii decât personalităţi politice, voturile obţinute de ei, frumoase de altfel, ne fiind pentru persoana sau personalitatea lor, ci pentru partid. Sau, chiar, numai din prea marea dorinţă a unora de a nu iesi contracandidatul. Lucrul acesta s-a văzut clar în cazul Geoana: Ne fiind cu adevărat lider, el a practicat acele modeste mişcări de culise ale carierismului de activist, cu mărunte meschinării secrete gen vizitele pe care le-a făcut, indiferent daca la Moscova sau la Vântu, dar cu evident caracter de sforărie carieristă şi nu de politică adevărată, majoră. Inafara celor care l-au votat pentru că nu aveau pe altul împotriva lui Băsescu, există un eşalon de care nu putem să nu ţinem seama, care a votat cu PSD-ul ca atare, dar nici unul care să fi votat pentru Geoană personal. Fiindcă, dacă acest nume de candidat ar fi spus ceva pentru un anume segment social (aşa cum numele lui Băsescu îşi are segmentul său, fie el respectabil sau nu), atunci, pe ultima sută de metri, aproape de ora închiderii urnelor, s-ar fi putut mobiliza un mic eşalon de compensare electorală, aşa cum s-au mobilizat oamenii lui Băsescu. Ba, mai mult decât atât : Sunt convins că ţopăitul acela triumfător, fără să ţii seama că mai există nouă ore de votare pe fusul orar, i-a mobilizat pe mulţi concetăţeni ai noştri din străinătate care nu cunosc problemele administraţiei interne a ţării, ci au avut de răspuns doar întrebării false : « Vreţi să iasă partidul urmaş al PCR, sau un partid nou cum e PDL ?! » Şi i-a alarmat Geoană atât de tare încât nu că nu a adus voturi partidului său, ci l-a făcut să piardă unele posibile sau, oricum, l-a făcut pe adversar să le câştige.
Chiar tristă fiind, această constatare mă face să consider că e vorba tocmai de un tronson important al societăţii noastre care se regăseşte reprezentat ca interese într-o dorită doctrină social-democrată. Chiar dacă ea a fost mai mult socialistă şi mai putin democrată pentru generaţia – să zicem a lui Cozmâncă, a lui Solcanu, a lui Dan Iosif, a baronilor locali mai vechi de care au trebuit să se lepede, sau a altor apropiaţi iliesceni, o bună parte din cetăţenii ţării simt nevoia existenţei ei pure, mai ales modernizate şi dezinfectate de sechelele bolşevice, stabilizată prin nişte lideri aidoma celor europeni, care n-au avut nimic de-a face cu profanarea ei moscovită.
Iar asta, desigur că duce la convulsii chiar în interiorul formaţiunii. O dovedeste aspectul mozaicat, care lasa impresia ca acest partid mereu s-ar rupe; dar şi faptul că, iată, în aproape douăzeci de ani de existenţă nu a mai reuşit să aibă un lider adevărat, ci doar oameni din acea categorie a carierelor de partid. Cum erau pe vremuri aparatcicii gen Bobu sau Dăscălescu, oameni deprinşi cu toate sforăriile de interior, cu statul la pândă pe funcţii, cu uzanţa afirmării în faţa şefului, cu aplomb în a se arăta şi ei şefi pe domeniul lor, dar ne fiind nici locomotive, nici capabili să creeze un mediu prielnic afirmării altor personalităţi. Un asemenea partid s-ar putea, deci, redresa doar depăşind mediul actual în care, oameni de calitate, dar mai sfioşi tocmai printr-o vizibilă bună formaţie intelectuală, precum un Ponta, un Diaconescu, un Dâncu, chiar dacă ar vrea, nu au cum se afirma ca lideri în faţa electoratului lui Vanghelie sau, cred eu că le este chiar jenă de aşa ceva.
Din acest punct de vedere putem spune că social-democraţia noastră are nevoie astăzi de un capital intelectual mai modern, mai desprins de fundamentalisme din punct de vedere doctrinar şi mai puternic, mai hotărât, mai apt organizatoric să-i afirme trăsăturile benigne ale protecţiei sociale şi egalităţii în şanse care o carcterizează pe plan european şi nu populismul ascunzător de interese personale ale celor care vor să încalece societatea, caracteristic « socialismului învingător » de altă dată. Pentru trecut, putem spune că Ion Iliescu şi-a avut alegătorii săi personali pe care i-a adus pentru voturile primite de partidul al cărui lider era; în vreme ce atât Nastase cât şi Geoana au primit doar voturi ca oameni din interiorul partidului în care şi-au făcut cariera şi nu s-au putut situa niciodată în postura de lideri de referinţă. Iar pericolul este cu atât mai mare cu cât, acest partid care ar trebui să fie puternic dacă s-ar concentra într-adevăr pe doctrina şi tradiţia sa, riscă acum, atât printr-un curent interior cât şi printr-unul exterior, un fenomen de, aş îndrăzni să spun : « vanghelizare », adică de agresivitate populistă în loc de capacitate de aprofundare politică. Curentull interior provine dintr-o aliere a celor care se aseamănă iar, când alierea este a unora care nu au nevoie nici de principii, nici de elite, eşecul îi pândeşte, aşa cum s-a văzut în cazul Geoană care, tip clasic de înalt funcţionar conformist şi lipsit de mari iniţiative, care avansează doar prin conjuncturi, avea singurul merit că, în comparaţie cu acea categorie, părea mai spălat, mai politicos şi cu un discurs mai coerent faţă de visceralitatea lor. Curentul care vine din exteriorul PSD-ului, însă, e mai evident şi mai grav, fiindcă, având în această perioadă de dus lupta la nivelul intelectual al lui « ba pe-a …lui Băsescu », însuşi elementul exterior al miciunii şi demagogiei fiind de joasă speţă, va scoate în faţă, ca opoziţie la golănie, ceea ce are mai golănesc şi acest partid. Iar, atunci, la ce s-ar ajunge ? La două găşti lipsite de principii, numai că una clientelară lui Băsescu, iar alta lui Vanghelie, sau Mazăre. Care, până la urmă, chiar vor putea face o coaliţie într-un parlament mai mic şi mai lesne de manevrat, că doar tot din FSN se trag şi din partidul unic, restul fiind vopsea doctrinară de suprafaţă. Iar noi ne vom blaza într-un asemenea hal încât vom muta strada Zambaccian lângă strada Mihăileanu şi nu ne va mai păsa că afacerea cu borduri, neluată până astăzi în vizorul procuraturii, o fi făcut-o Videanu, o fi finanţat-o Vosganian sau o fi deconspirat-o cu serviciile lui interne Dan Nica. Adio principii, adio doctrine, adio posibilitate de opţiune pentru electoratul român într-o ţară decăzută şi depersonalizată prin triumful unic al intereselor mafiote !
Ar fi păcat pentru că, fie că ne place fie că nu ne place, social-democratia a dovedit în multe ţări europene politici eficace, care numai pentru noi nu sunt bine diferenţiate, ducându-ne mereu cu gândul la acel socialism cu vis de aur comunismul, la dictatura statului socialist şi la bolşevismul amarnic, care-i sperie pe cei ce nu vor aşa ceva şi îi alungă de la vot. Pentru că, în precipitata existenţă a vieţii politice, diagnosticul se pune limpede pentru un partid lipsit de lideri semnificativi : Înseamnă că sau nu e în stare să producă aşa ceva, iar asta demonstrează că nu mai are forţe interne, sau că-şi dau în cap şi-şi pun piedică unul altuia, asta însemnând că-şi direcţionează imoral forţele. Un partid se coagulează în jurul ideii de solidaritate, iar solidaritatea în slujba unui anume interes legitim formează lideri dintre cei care ştiu să o slujească mai bine.
Dacă acceptăm un asemenea punct de vedere tocmai când ajungem la Partidul Naţional Liberal, vom constata trendul ascendent al acestei solidarităţi de partid care a reuşit să-şi impună un lider, poate încă nu îndeajuns stabilizat, coerent ca discurs dar mai vag ca viziune, asta fiind, însă, după chipul şi asemănarea acestui partid încă insuficient coagulat după nenumărate fricţiuni interioare. Pentru că această solidaritate, atâta cât putem vorbi despre ea astăzi, nu vine din vreo bună intenţie, ca s-o putem considera un merit, ci doar din faptul că PNL-ul post decembrist a fost printre primele partide care s-a fracţionat şi s-a tot fracţionat ca-ntr-un blestem al sciziparităţii şi, numai când şi-au dat seama de efectele dezastruoase ale insignifianţei electorale, le-a venit mintea românului cea de pe urmă dându-şi seama că, în ciuda fricţiunilor egocentrice, au în comun o tradiţie doctrinară care i-ar putea salva. Şi-ntr-adevăr, aş îndrăzni să spun că, nu altceva, ci această tradiţie doctrinară i-a ajutat să ajungă un partid cu ponderea respectivă şi chiar să producă un lider adevărat, din mijlocul lor, parcurgând întregul drum de la mişcarea de tineret la mişcarea matură şi ajungând în acest stadiu în care a adus mai multe voturi decât ar fi obţinut partidul fără el. Ceea ce, bine înţeles ţinând seama de proporţii, de dimensiunea partidului şi a electoratului său, chiar dacă nu s-a concretizat electoral, e un succes, plasând partidul exact unde sunt şi cele din toată gruparea liberală europeană ; adică, dacă nu pe post de câştigător, pe un foarte bine negociabil loc de echilibru parlamentar şi guvernamental. Chiar la dimensiuni mai reduse decât altele, acest partid are un temei foarte puternic de viabilitate printr-o doctrină clară şi de multă vreme adaptată spiritului românesc de afirmare « prin noi înşine » – cum spuneau Brătienii, prin avantajul că această doctrină are în Europa experienţa unei continue modernizări şi, chiar dacă pare mai cinică şi mai pragmatică în nişte interese personale foarte bine exprimate, e ferită (daca are oameni care ştiu s-o facă) de populismul infect şi instigator la dihonie, care ne-a rămas ca o sechelă de la abjecţiile comuniştilor.
Poate că e o căciulă prea mare pentru un asemenea partid nu deosebit de numeros, nu întotdeauna simpatizat, subminat ca încredere de multele dezvăluiri de colaboraţionism ale unor membri care ar fi trebuit să fie numai venerabili, ca şi de provenienţa prea multor lideri din partiduleţe dubioase, înfiinţate pe interese financiare şi chiar personale, ceea ce dă apă la moară celor care strigă « moguli » cu gura plină. In linii mari, însă, fiind singura formaţie de la noi despre care putem vorbi astfel, are două atuuri pe care, dacă vor şti membrii săi să le păstreze, îi vor putea asigura o continuitate de bun augur : Porneşte dintr-o doctrină clară şi şi-a demonstrat forţa de a produce, din interiorul său cu adevărat, un lider. Un lider, dacă nu grozav, în ori ce caz pe măsură ; dacă nu perfect, în ori ce caz la vârsta când se poate perfecţiona; dacă nu destul de obstinat pe vreo idee mare, oricum deschis şi bine format în aşa fel încât să ajungă a fi. Depinde şi de el, depinde şi dacă vanitatea celor din jurul lui va înţelege că orgoliile ei sunt mai prejos decât interesle acelui segment activ din societatea românească pe care liberalismul îl reprezintă.
Bine înţeles că, la acea întrebare de la care am început : « Pe ce cale scăpăm de famelica degringoladă rezultată din aceste alegeri », aş fi dorit din inimă să pot răspunde şi cu o a treia soluţie : Calea Democrat-Creştină. Mai ales că aveam şi o datorie personală faţă de ea fiindcă, la începutul începuturilor, am fugit scârbit de lângă formula nefastă pe care o prindea în România, văzând câţi securişti o îmbrăţişează şi o îmbăloşează. Dar exact acestora le-a reuşit până la urmă sufocarea unei asemenea doctrine care nu numai că salvase de totalitarisme, sau reabilitase după acestea, politica multor state europene, ci ar fi venit să se lege destul de coerent cu mişcările partidelor ţărăneşti din istoria noastră politică, dacă un om de excepţie precum Ion Raţiu nu ar fi minimalizat importanţa rezervelor noastre faţă de evidenţa prezenţei provocatoare şi demolatoare a oamenilor fostei securităţi. E regretabil, dar regretele se adresează timpului trecut sau pot formula cel mult o dorinţă pentru viitor. În vreme ce politica aparţine timpului prezent, timp în care o asemenea doctrină lipseşte de pe firavul eşichier al posibilităţilor democratice de opţiune civică în România, iar pseudo-apartenenţa PDL la Grupul Partidelor Populare din Parlamentul European, chiar dacă îi înşeală pe unii alegători naivi, nu poate avea nici o relevanţă în politicile interne ale ţării câtă vreme Băsescu lucrează exact cu aceleaşi mijloace cu care punea în aplicare la Amsterdam indicaţiile controlate de oamenii securităţii, Stolojan nu-şi depăşeşte condiţia politicilor valutare pe care le făcea pentru Ceauşescu, hoţiile celor mai tineri se muşamalizează pentru că au deturnat zece la sută din voturile, care veneau către propriul lor partid, catre independenta EBA, iar cei despre care s-ar putea spune că n-au asemenea pete sunt simpli yesmani ai portavocii preşedintelui lor. Nu ştiu ce o fi realizat Emil Boc în mandatul de primar al Clujului, dar ştiu că lipsa de principii programatice a partidului pe care chipurile îl conduce a făcut din el cel mai penibil prim ministru de la Chivu Stoica încoace, conducând primul guvern scos cu picioare-n fund, dintre toate guvernele postdecembriste. Ca Bucureştean, însă, ştiu clar că Băsescu n-a făcut absolut nimic în mandatul de primar, nefiind în stare nici măcar câinii vagabonzi să-i scoată aşa cum pornise lupta cu ei şi cu buticurile. Iar, ca român, ştiu că unica realizare din ultimul mandat de preşedinte este dihonia cu care a învrăjbit întreaga ţară. Singurele speranţe faţă de acest nou mandat, le pot avea doar în calitate de creştin care cred în îndreptarea păcătosului prin izbăvire divină.
M-am rezumat aşadar la cele două partide care au reuşit să treacă de încercarea, uneori premeditată, alteori chiar nepremeditată, rezultată dintr-o prezenţă în sine a elementelor dizolvante, care au dus de râpă PNŢCD-ul. Şi am încercat, ca din partea celor ce şi-au pus nădejdea în colaborarea lor, o oarecare descriere a celor două doctrine care şi-au menţinut, de bine – de rău, fiinţarea în continuitatea acestor douăzeci de ani, trecând pe lângă acele formaţiuni de conjunctura care s-au dovedit a fi de unică folosinţă, fie în slujba unor persoane, fie în slujba unor interese de moment, fie fără nici un scop aparent, ci provenind din veleităţi şi interese meschine. Trecând pe lângă acestea si văzându-şi de drumul lor. Pentru că unele dintre acele formaţiuni de aparenţă, fără scop şi fără reprezentare, dar cu dubioase finanţări mai greu explicabile, păreau importante la dimensiunile momentului şi chiar încercau să plătească doctrinarii de serviciu ca să găsească vreun scop politic românesc în existenţa lor. Unele erau făcute la derută, ca să le poată anihila pe altele care nu proveneau din FSN; dar şi dreapta devenea stindard pentru îmbogăţiţii din umbră care-şi doreau partidul lor şi-l realizau plătind nişte intelectuali gălăgioşi, fie că erau trei copreşedinţi, fie că se-mpăuna doar unul cu preşedinţia, fie că devenea preşedinte chiar cel care plătea formaţiunea. Comasarea cu de-alde aceştia a cam slăbit coeziunea din partidele adevărate sau a încurajat ascensiunea despre care vorbim astăzi, ascensiunea unei formaţiuni fără altă ideologie decât mojiciile lui Băsescu, fie exprimate oral, fie scoase din mâneca ce păstrează un depozit de procedee securiste, fie minţite sub jurământ. În momentul când toate acestea se vor epuiza şi când un minim de cultură politică a populaţiei nu va mai permite dezinformarea făţişă, iar derutarea alegătorului va deveni mai restrânsă trebuind, nu zic să dispară dar, în ori ce caz să capete forme mai subtile, la fel ca PUNR, PDAR, APR, UFC, UFD, PAC, ale căror afişe şi sigle au ocupat spaţii serioase, neputându-se spune despre ele că erau partide de buzunar – asemenea tuturor acestora şi PDL ori îşi va încheia aventura, ori va importa lideri de la adevăratele Partide Populare, ca să-i înveţe ce este respectul pentru o doctrină şi devenirea politicianului din doctrină.
Până atunci, însă, peste condamnarea mea la cinci ani de suportare a malversaţiilor băsesciene, iată că, răzbunător pe mine şi pe cei care nu l-au votat, vine chiar el şi-mi suplimentează condamnarea cu încă cel puţin doi ani de guvernare Boc. Care sentinţă, la nepriceperea peremptoriu demonstrată de şuturile-n poponeţ cu care a ieşit ultima oară de la guvernare, s-ar putea comuta de la sine într-o condamnare la moarte prin inaniţie.
Asta mă face să rumeg tot mai mult sinucigaşa idee de abandon !
17 decembrie 2009,
orele 10 şi câteva minute…
(… de speranţă prin întîrzierea
faţă de ora anunţată pentru
desemnarea primului ministru)
Corneliu LEU
A fi sau a nu fi…
Scrisoare Deschisa catre Crin Antonescu
DOMNULUI CRIN ANTONESCU
PREŞEDINTE AL PARTIDULUI NAŢIONAL LIBERAL
ŞI CANDIDAT AL MEU LA
ALEGERILE PREZIDENŢIALE 2009
Pentru că încă mai sper într-un rezultat salvator al acestor alegeri, Vă mărturisesc, Stimate Domnule Crin Antonescu, faptul că sunt dezolat, dar nu dezamăgit de nereuşita electorală a Domniei Voastre.
Vă trimit aceste rânduri ca scriitor bătrân care tocmai am încheiat un nou volum din ciclul meu de romane istorice; este volumul în care descriu înfiinţarea P.N.L. la 1875, prin strădania celor trei mari bărbaţi ai neamului: Brătianu, Kogălniceanu, C.A.Rosetti, ca şi politica liberală consecventă a tuturor Brătienilor, care a condus la înfăptuirea României Mari.
Dar Vă trimit aceste rânduri şi ca semnatar al listei celor 100 de personalităţi care au încercat efortul de a populariza şi susţine candidatura Domniei Voastre, în primul rând pentru întărirea „dreptei” româneşti ca să poată impune o coerentă politică de salvare naţională iar, în al doilea rând, în semn de solidaritate intelectuală.
Ei bine, tocmai în numele acestei solidarităţi intelectuale, fac prin aceasta un apel la consecvenţa Domniei Voastre rugându-Vă ca nu cumva să abandonaţi ideea ei lăsând ca alegătorii Dumneavoastră să alunece către demagogia subintelectuală şi populismul subminant pentru o adevărată democraţie, pe care le practică şi care îl caracterizează pe fostul Domniei Voastre contracandidat Traian Băsescu.
Tocmai în numele acestei solidarităţi, ca şi pentru întărirea reală a „dreptei româneşti” pe care numai P.N.L. o mai reprezintă astăzi în Parlament, Vă rog să fiţi vigilent şi să nu daţi apă la moară votanţilor unui partid în întregime traseist, cum este P.D-L, nu prin voinţa membrilor lui oneşti, ci prin direcţiile oportuniste şi carieriste pe care i le-a dat mentorul său şi cei câţiva întotdeauna subordonaţi ai acestuia. Să nu vă amăgiţi că vă veţi alia cu vreo doctrină democrat-creştină întărind „dreapta”, pentru că la P.D-L nu se ştie nimic de doctrină, ci doar de vulgarele manipulări băsesciene. Să nu faceţi greşeala pe care a făcut-o una dintre microscopicele fracţiuni ale P.N.Ţ.C.D. care a trădat fireasca alianţă cu partidul Dumneavoastră, spunând că trebuie să stea alături de „fraţii de doctrină” şi s-au dus, unde?… Alături de cei incapabili intelectual de a avea o doctrină!
E, poate, trist, Domnule Crin Antonescu, dar pragmatismul momentului – şi, aş îndrăzni să spun chiar o vorbă mai gravă: importante comandamente statale – ne obligă pe toţi la a vota cu cel care ne poate scăpa de nesinceritatea funciară faţă de popor şi de totala ineficienţă economică, politică, socială şi morală, care au devenit singurele caracteristici evidente ale personajului Traian Băsescu. Iar lupta ducându-se între doi candidaţi, acela pe care Dumneavoastră trebuie să-l susţineţi poate fi numai unul!
Mă veţi întreba: Oare cum pot afirma eu, intelectual bătrân, că un apel lansat către alegătorii P.N.L. şi ai Dumneavoastră, ca să-l voteze pe candidatul P.S.D. ar putea „întări dreapta românească”?! Răspunsul este afirmativ: Da, prin repunerea în valoare în societatea românească a CONCEPTULUI DE DOCTRINĂ POLITICĂ, adică a unor idei de afirmare diferite, în care să se regăsească, prin convingerea că acestea slujesc propriilor lor interese, diferite categorii de cetăţeni ai ţării. Pentru că numai astfel vom realiza în viaţa noastră politico-socială PLURALISMUL CA GARANT AL DEMOCRAŢIEI. Dacă veţi proceda astfel, veţi scoate ţara din marasmul lipsei de gândire politică în care ea s-a bălăcit în ultimii cinci ani prin dejecţiile politicianiste pe care le-a provocat cel care vrea să mai candideze o dată.
Puteţi să-mi imputaţi că veţi întări prin asta „stânga politică românească”. Da: Ca un prim pas. Dar veţi ajuta aducerea la putere a unei doctrine care, de bine de rău funcţionează şi se afirmă prin întregul program al candidatului P.S.D. Iar, apoi, după ce această doctrină va învinge pernicioasa lipsă de doctrină, veţi avea de folosit şi Dumneavoastră. Pentru că doctrina cealaltă, reprezentată de ideile liberale, va intra în opoziţie, va lupta, se va perfecţiona, se va moderniza, se va căli iar, la alegerile viitoare, nu veţi mai avea un contracandidat lipsit de principii şi lipsit de morală, precum Băsescu. Ci veţi avea mândria că aţi dat electoratului demnitatea să aleagă dintre două sau mai multe adevărate idei politice şi nu dintre aventurieri care vor să-l manipuleze.
Faceţi acest gest, Domnule Crin Antonescu, trecând peste orice tentaţie de guvernare alături de oameni lipsiţi de criteriul valorii politice! Nu vă lăsaţi atras în nici un fel pentru că, în oameni lipsiţi de ideal nu ne putem pune decât speranţe deşarte. Folosiţi-Vă influenţa asupra celor care V-au votat pentru ca, în acest mod, ţara să facă pasul înainte care, astăzi, îi este încătuşat de demagogie şi populism ordinar, ca pe vremea totalitarismelor!
Vă roagă acest lucru un om bătrân care tocmai a studiat momentele de lumină şi glorie ale începuturilor partidului Dumneavoastră: Dacă veţi întări astfel demnitatea doctrinară a vieţii noastre politice, pe viitor se va întări de la sine şi puterea „dreptei româneşti” de a fi generatoare de progres naţional.
Cu multă stimă civică şi consideraţie intelectuală.
Corneliu LEU
23 noiembrie 2009
Corneliuleu's Blog 